Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Dezvăluiri:

             Panait Istrati și Romulus Cioflec  - greva de la Lupeni

                                                                        Luminița CORNEA

 

            Cei doi scriitori, Panait Istrati (1884-1935) și Romulus Cioflec (1882-1955), ce s-au cunoscut la Paris, în anul 1929, s-au legat sufletește printr-o strânsă prietenie, ce va dura până la moartea autorului Chirei Chiralina (1).

            Panait Istrati a venit, în vara anului 1929, în România. Îl vizitează pe Romulus Cioflec la Timișoara și merg împreună la Lupeni, ca să cerceteze consecințele grevei muncitorești, fără gândul de a se amesteca „în haosul fără lumină al gazetăriei”. A aflat că la Timișoara avea să se judece un proces al comuniștilor, că la Lupeni avusese loc un asasinat în masă și afirma că nu exagera când pretindea că între Timișoara și Lupeni „se joacă destinele guvernului național –țărănesc” Totul face dintr-o „pornire absolut dezinteresată, dintr-un simțământ de datorie cetățenească. De trei săptămâni alerg ziua și noaptea ca să mă încredințez de cele ce se petrec între Timișoara și Lupeni. Am văzut, am pipăit lucruri dureros de triste” (2)

            Romulus Cioflec, în acea perioadă, profesor la Timișoara, membru al Partidului Național-Țărănesc, a obținut autorizația de a întreprinde o vastă anchetă (interzicându-li-se totuși accesul la uzina electrică, locul masacrelor) de la ministrul de Interne din acea vreme, Al. Vaida-Voievod, pe care-l cunoscuse din activitatea de gazetar al anilor 1911-1912, la ziarul „Românul” din Arad.

            Cei doi scriitori, cu profunde vederi democratice, au investigat urmările grevei pe cont propriu. Amândoi au avut experiențe inedite și interesante. Într-o scrisoare din 1 ian. 1930, către Camil Petrescu (1894-1957), Panait Istrati face mărturisiri revelatoare: „Lupenii mi-au servit un exemplu dureros: în timp ce eu riscam să fiu ciomăgit și de către ai mei și de către cei ai tuturor chilipirurilor politice, nu s-au găsit trei oameni de frunte printre scriitorii noștri care să considere cauza minerilor din Valea Jiului ca o cauză de o înaltă umanitate, deci și a omului de condei, oricât acest condei ar fi azi inferior târnăcopului. Un singur om a fost mișcat, a riscat și m-a susținut cu prilejul acesta, din toate puterile lui – Romulus Cioflec. N-am reușit însă amândoi decât să ne facem urâți de pungășimea intelectuală de la noi, care s-a năpustit să ne sfâșie.” (3)  

Revoltat de realitățile descoperite, Romulus Cioflec își dă demisia din Partidul Național Țărănesc, după cum declară Panait Istrati „cu scandal în presă, deoarece se convinsese, ca și mine, de vinovăția guvernului. În afară de asta, am publicat opt articole în ziarul „Lupta”, de pe urma cărora am fost huiduit de studențime și imediat expulzat din țară”, (4). Informații despre anchetă găsim în articolele scrise de Panait Istrati (5).

Romulus Cioflec, convins de culpabilitatea guvernului, declară cu deosebit curaj în demisia publicată în ziarele „Adevărul” și „Dimineața”: „Nu pot accepta schingiuirile nesancționate față de muncitorii de la Timișoara, din 7 aprilie, unde un membru al guvernului decorează în plin proces pe polițiștii executori ai schingiuirilor de la căminul muncitoresc și de la beciuri, și nu pot, fiind în guvern, să îndur coșmarul ororilor de la Lupeni” (6)  

         Ca urmare a demisiei lui Romulus Cioflec din Partidul Naţional – Ţărănesc, ziarul Adevărul  din 28 septembrie 1929 (sâmbătă), anul 42, nr. 14040, publică, pe prima pagină, articolul „Tâlcul unei retrageri” (5). Semnatarul  Em. Socor realizează un extraordinar portret al profesorului-scriitor, „om de idei” corect și cinstit, încercând să explice semnificația retragerii acestuia, deoarece a fost deziluzionat de manifestările conducătorilor partidului în aspirațiile căruia a crezut. Redăm, în întregime, articolul:

          D. Romulus Cioflec, profesor din Timişoara, s-a retras din partidul naţional-țărănist al cărui membru era.

              Veţi zice: un fapt divers. D. Cioflec nu e în politică o figură proeminentă şi nici partizani nu are. Ieşirea d-sale din partid, dintr-un partid mare şi popular, n-are importanţă. Putem trece deci peste acest fapt mărunt, de care nu face să ne ocupăm.

               De acord. D. Cioflec nu e nici mânuitor de mase, nici organizator de agenţii electorale, nici n-a jucat vreun rol important în politica ţării. E un simplu cetăţean, deşi nu simplu, care intrând în partidul naţional-ţărănist mânat de o idee, îl părăseşte, ca să nu-şi nesocotească ideea.

               Atât. Dar tocmai asta e important. Omul se retrage pentru că a pierdut iluzia ce avea despre partidul din care făcea parte. Şi partidul acesta a provocat atâtea iluzii, încât nu cred că s-ar simţi bine, dacă toţi deziluzionaţii ar imita gestul domnului Cioflec.

               Nu ştiu dacă d-sa, care era înainte vreme în Basarabia, s-a înscris la naţional-ţărănişti pentru că o brută de jandarm l-a pălmuit pe d. Pan Halippa; dar ne asigură că a plecat din acelaşi partid, pentru că a constatat că, sub administraţia democratică  a dlui Vaida, se bate. Se bate la poliţie, se bate la siguranţă, se bate la jandarmerie. Şi d. Cioflec n-a putut protesta altfel, decât salvându-şi conştiinţa. S-a retras din partid.

               N-am avut naivitatea să cred că venirea la guvern a naţional-ţărăniştilor va dezrădăcina în 48 de ore un vechi obicei al pământului, după cum nu mi-am putut opri zâmbetul, când am luat cunoştinţă, acum 5-6 luni, de circulara dlui ministru de interne prin care se interzicea bătaia la poliţie. Dar nici nu mi-aş fi închipuit că totul va rămâne neclintit, ca în alte vremuri, şi că, după zece luni de guvernare, nu vom înregistra nici un fel de prefacere a moravurilor administrative.

               Şi iată că un om de idei, care a dat afilierii lui la partidul naţional-ţărănesc alt înţeles decât pofta de afaceri, când „va veni vremea”, îl părăseşte motivat, pe chestiunea bătăii.

                Dispar iluziile întocmai cum cad, toamna, frunzele îngălbenite. Dispar şi se risipesc bătute de cele patru vânturi, împrăştiind şi bruma de capital moral şi politic acumulat, timp de zece ani, cu multă trudă onestă.

                E un simptom care ar trebui să-i pună în grijă pe conducătorii partidului, mai ales că nici o altă nădejde nu se înfiripează pe tot întinsul mocirlos al politicii româneşti.” (7)

         Note:    

1. Panait Istrati – scrisori către Romulus Cioflec, prezentate de Al. Oprea, în revista Manuscriptum, an I, nr.1, 1970, p. 83-96  

2. Panait Istrati, Între Timișoara și Lupeni, reportaj apărut în ziarul „Lupta”, 24 sept. 1929

3. „Scrisori către Camil Petrescu”, vol. II, Ediție îngrijită, prefață, note și indici de Florica Ichim, colecția „Documente literare”, Editura Minerva, București, 1981, p. 43                                                                                          

4. Panait Istrati, Trei decenii de publicistică, vol 3, Scrisoare deschisă oricui 1930-1935, ediție îngrijită de Ion Ursulescu, Humanitas, București, 2006, p. 423

5. Panait Istrati, Trei decenii de publicistică, vol. 2, Între banchet și ciomăgeală 1919-1929, ediție îngrijită de Ion Ursulescu, Humanitas, București, 2005, p. 423-447

6. Camil Baltazar, Evocări și dialoguri literare, Editura Minerva, București, 1974, p. 96

7. Em. Socor, Tâlcul unei retrageri, în Adevărul  din 28 septembrie 1929 (sâmbătă), anul 42, nr. 14040, prima pagină

 

 

 

 

 

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă


 

Romulus Cioflec, Pe urmele Basarabiei. Note şi impresii din revoluţia rusească, Ed. Cultura Românească, Bucureşti.

 

Deşi se vede uşor că d. Cioflec, înainte de a-şi publica notele şi impresiile, ce datează de acum 11 ani în urmă, le-a supus unei coordonări şi redactări recente, această prelucrare nouă a materialului vechi nu i-a distrus caracterul, nu l-a denaturat, căci reuşeşete să reînvieze atmosfera în care a încolţit şi a crescut ideea autodeterminării poporului basarabean.

Ceea ce câştigă pe cetitor este sinceritatea d-lui Cioflec, atât faţă de sine însuşi, cât şi faţă de evenimentele şi oamenii revoluţiei basarabene.

Sinceritatea faţă de sine însuşi o dovedeşte în povestirea împrejurărilor tragice în care au fost omorîţi, într-o excursie la care luase parte şi d. Cioflec, Simeon Murafa şi Hodorogea. Autorul nu ascunde groaza care l-a cuprins şi care l-a stăpânit într-atâta, încât a putut părăsi o tovarăşă de excursie care-i cerea ajutor şi protecţie, pentru ca să scape singur prin fugă şi să ajungă la mănăstirea Suruceni – la cel puţin 12 kilometri de locul crimei.

Sinceritatea d-lui Cioflec faţă de revoluţie se observă în modul cum d-sa i-a privit pe basarabeni şi cum s-a comportat fată de ei şi faţă de revoluţia rusă. Nu e atitudinea omului cu conştiinţa civilizaţiei europene superioare, pe care o reprezintă faţă de barbarii ce s-au trezit. Nu e judecata categorică şi fără apel faţă de copilăriile şi absurdităţile revoluţiei ruseşti, atitudine ce se desprinde, de exemplu, din notele d-lui O. Ghibu. În orice pagină simţim însă la d. Cioflec un suflet bine intenţionat, care îşi dă seama că, într-un mediu social diferit, e firesc să fie şi mentalităţi deosebite de a sa. De aceea se şi frământă să înţeleagă sensul şi să pătrundă viitorul revoluţiei. Iar faţă de pionerii anonimi ai revoluţiei din 26–28 februar 1917, d. Cioflec, martor ocular al luptelor de pe străzile Petrogradului, e „copleşit de un simţimânt de pietate” – şi un îndemn spre rugăciune pentru cei care „porneau la drum“ i se ridică în suflet.

Întors în Basarabia, d. Cioflec ia parte la frământările basarabenilor, intervenind cu multă discreţie acolo unde credea că e necesar să-şi spună cuvântul. Şi această atitudine, pe care a avut-o tot timpul cât a lucrat în Basarabia se reflectează şi în cartea d-sale. Astfel, vorbind despre d. Goga, care în trecere spre Petrograd dă „sfaturi” basarabenilor de a renunţa la revendicarea autonomiei şi de a deschide lupta de clasă, autorul notează imediat încurcătura în care au fost puşi basarabenii, – „deprinşi mai mult cu opinii decât cu sfaturi”, – de a auzi din gura unui om, ce se credea versat politician şi deplin occidental, sfatul de renunţare tocmai la ceea ce le era mai scump. Într-adevăr, revoluţia distrusese nu numai autoritatea veche. Ea atinsese parcă principiul însuşi al autorităţii în sufletul oricărui cetăţean. Totul era supus întăi criticii. Era o libertate nu numai politică, ci şi libertatea lăuntrică, morală, faţă de orice autoritate. De aceea erau mult mai la locul lor „opiniile, adesea foarte utile ale ardelenilor şi bucovinenilor care lucrau în Basarabia decât „sfaturile” unor călători grăbiţi. Şi dacă, totuşi, călători ca d. Goga, au dat măcar sfaturi, alţi călători, din Regat, se închideau ermetic în vagoanele oficiale pentru a nu lua niciun contact cu basarabenii, care atunci aveau atâta nevoie de ajutor de oriunde. Şi numai cu multă insistenţă d. Cioflec a putut pătrunde, într-o noapte de vară, într-un vagon de acestea, ca să transmită scrisori de la Halippa decedatului Fotin Enescu, cu care a trebuit să vorbească în şoapte, pentru că alături dormea d. ministru de Război...

D. Cioflec greşeşte uneori în judecata sa asupra situaţiilor şi oamenilor. Dar, de obicei, apreciază just. De exemplu, fraza aceasta caracterizează de minune toată situaţia moldovenilor până în toamna 1917: „Moldovenii de fapt revoluţie nu făcuseră, ci nimeriseră într-însa.” De asemeni, îşi dă sama că atât timp cât mişcarea naţională se mărginea la câţiva intelectuali din jurul „Cuvântului moldovenesc” şi cei doi-trei mari proprietari, partidul naţional-moldovenesc era o înjghebare anemică. Astfel, deşi chestiunea organizării şi convocării Sfatului Ţării se ridicase încă în luna iulie, în urma pretenţiilor Radei ucrainene de la Kiev asupra Basarabiei, nu s-a putut ajunge la niciun rezultat pozitiv, pentru realizarea autonomiei Basarabiei. Forţele moldovenilor erau prea slabe, ca să se impună organizaţiilor numeroase şi puternice ale Rusiei revoluţionare din Basarabia. Numai după ce ideea naţională va fi devenit o forţă activă în sufletele tinere şi oţelite din tranşee, numai atunci Congresul soldaţilor moldoveni „mai întăi el va proclama autonomia Basarabiei... Ceilalţi vor fi invitaţi la alcătuirea organului legiuitor.”

Cartea d-lui Cioflec cuprinde evenimentele din perioada de timp de la izbucnirea revoluţiei pănă în luna septembre 1917. E firesc să presupunem că d-sa are note şi pentru restul timpului cât a stat în Basarabia. Publicarea lor va aduce un netăgăduit folos pentru public, lămurind multe lucruri cu privire la mişcarea naţională din Basarabia. D. Cioflec e înzestrat cu calităţile necesare pentru acest gen de literatură: sinceritatea, obiectivitatea şi dezinteresarea. În noianul de cărţi şi cărţulii, ce apar, asupra Basarabiei şi în care, de cele mai multe ori, nu răsună decât flaşneta patriotică învechită şi falşă, o carte bună face, în adevăr, o operă românească în primul rând în această provincie, unde e primită cu inima deschisă, şi apoi contribuie la strângerea legăturilor sufleteşti dintre basarabeni şi românii din celelalte provincii, ajutându-i la pătrunderea, la înţelegerea sufletească reciprocă.

V. Harea

(În „Viaţa românească”, anul XX, nr. 6, iunie 1928, vol. LXXIX, p. 335-337; la rubrica „Recenzii”.)

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

 

Luminiţa Cornea

            Povestea exponatului-vedetă de la Casa memorială „Romulus Cioflec”

 

În cadrul evenimentului Noaptea Europeană a Muzeelor, ediţia 2016, exponatul-vedetă de la Casa memorială „Romulus Cioflec” a avut în vedere două tablouri cu aceeaşi poveste. Este vorba de tablourile părinţilor lui Romulus Cioflec, pictate de Antonia Gavriliţă Cioflec, prima soţie a scriitorului.       

Antonia Cioflec (1875-1960), profesoară de desen, absolventă a Şcolii de Arte Frumoase din Odesa, promoţia 1903 (1), l-a cunoscut pe Romulus Cioflec în 1917, în redacţia ziarului „Cuvânt moldovenesc” din Chişinău. În vara anului 1917, ea participă la cursurile pentru învăţători, unde Romulus Cioflec era profesor (2). Este fiica avocatului Emanuil Gavriliţă (1847-1910), fondatorul primului ziar cu litere latine, „Basarabia”(1906-1907).

Antonia Cioflec a pictat cele două tablouri ale socrilor ei (Maria şi Constantin Cioflec), în vara anului 1922, când a venit la Araci, desigur pentru a cunoaşte familia şi pentru a fi cunoscută de familie, având în vedere că în 8 sept. 1922 s-au căsătorit, la Chișinău. Tablourile sunt semnate „A. Gavriliță”, ceea ce însemna că nu erau încă căsătoriți. Antoniei îi plăcea nespus de mult peisajele de la Araci. În vacanţe, când venea la Araci, îşi lua şevaletul şi mergea pe dealuri ori pe malul Oltului pentru a picta (după mărturisirea vecinei Ana, de 85 de ani, înregistrată în anul 2001). Pe socrii ei îi aprecia în mod deosebit pentru vrednicia lor, pentru armonia existentă în numeroasa familie a soţului ei. Aşa se explică dorinţa ei de a-i înveşnici, realizând cele două tablouri.

Tablourile pictate au plăcut părinţilor şi întregii familii. Au fost înrămate şi aşezate la loc de cinste în casa din Araci, devenită astăzi muzeu. Dar ca-ntotdeauna, timpul nu are răbdare. Fraţii Cioflec îşi continuă studiile, îşi întemeiază familii şi se stabilesc departe de casa părintească.

Cel mai mare dintre băieţi, Constantin (1880-1978), profesor de latină, se stabileşte la Timişoara. După moartea mamei, Constantin  ia tabloul mamei, Maria Cioflec, şi-l duce în casa lui din Timişoara. Mai târziu va ajunge în proprietatea nepotului Florin Cioflec, fiul fratelui cel mai mic, Alexe, dar crescut de Constantin. Tabloul tatălui a rămas la Araci, în casa locuită de fratele Octavian, până când  acesta a vândut casa din Araci şi s-a mutat la Săvârşin, luând tabloul cu el. După moartea lui, tabloul este păstrat de Maria-Mioara Cioflec, fiica lui Octavian.

Doamna Mioara Cioflec (n. 1942), din Lipova, fiica lui Octavian Cioflec (inginer silvic, fost şef al Domeniului silvic regal de la Săvârşin), frate mai mic al scriitorului Romulus Cioflec, a moştenit tabloul bunicului ei, Constantin Cioflec, şi ştia de existenţa, la Timişoara, a tabloului bunicii sale. A făcut demersuri pentru a reuni cele două tablouri. A reuşit, aşa că „Bunica a venit înapoi la bunicul”. Reunirea celor două tablouri a determinat-o pe doamna Mioara Cioflec, nepoata, să se gândească logic că locul tablourilor trebuie să fie la casa lor din Araci. Aflase desigur de existenţa muzeului.  Aşa se face că dânsa a împachetat frumos tablourile şi le-a trimis la Casa memorială „Romulus Cioflec” din Araci, donându-le. Astfel „Părinţii scriitorului s-au reîntors acasă, în Araci.” Cele două tablouri se află astăzi, la loc de cinste, în muzeu, pe un perete al camerei din faţă. Își așteaptă vizitatorii.

                                                                                             

Note bibliografice:

 1.Luminița Cornea, Membri ai familiei Cioflec implicați în activitatea culturală și didactică, în volumul Studii și articole literare, Editura Pastel, Brașov, 2014, p. 9

 2.Romulus Cioflec, Pe urmele Basarabiei, Editura Universitas, Chişinău, 1992

 

Articol apărut în Caietele de la Araci, revistă semestrială de literatură a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, anul IV, nr. 1 (5), iunie 2016, p. 23

 

 

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Luminița  Cornea

 Note despre călătoria cu avionul a lui Romulus Cioflec, din 1925

           

În două numere din publicația Adevărul literar și artistic Romulus Cioflec semnează poate cea mai interesantă - oricum inedită - însemnare de călătorie cu titlul București-Viena prin văzduh. Este vorba despre cele două episoade apărute în Adevărul literar și artistic din ziua de duminică 29 noiembrie 1925 și de duminică 3 ianuarie 1926 (1).

Scriitorului Romulus Cioflec i-a plăcut mult să călătorească atât în țară cât și în toată Europa. Însemnările sale de călătorie le-a publicat în revistele vremii sau a tipărit volume consistente. Prima mare călătorie de patru săptămâni a efectuat-o în aprilie 1911, însoțind grupul organizat  într-o excursie de studii de prof.dr. Iosif Blaga cu elevii săi din clasa penultimă a liceului românesc din Brașov. Excursioniștii au călătorit cu trenul și vaporul pe un traseu impresionant: Brașov, București, Constanța, Constantinopol, Atena, Neapole, Roma, Florența, Veneția, Fiume, Budapesta, Brașov. Romulus Cioflec a publicat 29 de episoade despre această călătorie în ziarul Românul din Arad, în aprilie- octombrie 1911; de curând aceste episoade au fost publicate în volumul De la Dunăre, în jurul Peninsulei Balcanice, prin Italia, la Dunăre (2).

În perioada dintre 1911 și 1916, Romulus Cioflec a călătorit în țară, scriind note de călătorie pe care le-a publicat în diferite reviste. Astfel, a fost la Constanța (3), la Călugăreni, Giurgiu, Rusciuk (4), la Turtucaia (5), la Cernăuți (6), în Munții Buzăului (7 ).

În toamna anului 1916, Romulus Cioflec ia drumul Răsăritului, pornește într-o călătorie cu trenul până  la Petrograd, fiind martor ocular al revoluției din februarie 1917, despre care scrie în volumul Pe urmele Basarabiei. Note și impresii din revoluția rusească (8).

Două mari călătorii în Europa îl marchează atât de mult încât le va dedica câte un volum memorialistic. În anul 1927, împreună cu soția, a călătorit cu trenul în Spania și, un an mai târziu, publică volumul Cutreierând Spania. Impresii de călătorie (9).

În vara anului 1928, tot în tovărășia soției, călătorește cu trenul până la Hamburg, de unde se îmbarcă pe vasul de croazieră „Monte Cervantes” și vizitează  localitățile de pe coasta Pensinsulei Scandinave, până dincolo de Cercul Polar. Publică în anul următor volumul cu ilustrații realizate chiar de el, Sub soarele polar, Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin (10)

Romulus Cioflec a călătorit și în alte orașe din Europa, fără a scrie despre toate. Astfel, știm sigur că a fost în 1929, la Paris, când l-a cunoscut pe scriitorul Panait Istrat, devenind frați de cruce (11). În anul școlar 1922-1923 a avut o bursă la Berlin, despre care scrie în scrisori adresate prietenilor (12).

În toate peregrinările la care am făcut referire, Romulus Cioflec a călătorit cu mijloace de transport obișnuite pentru perioada vremii respective: tren, vapor. Dacă am aminti primele memoriale de călătorie din literatura română, ca cele realizate în prima jumătate a secolului al 19-lea, de Dinicu Golescu (1777-1830) ori Ion Codru Drăgușanu (1818-1884), atunci am numi mijloacele de transport cu care aceștia au călătorit, respectiv, căruță, trăsură, caleașcă, poștalion. Dar odată cu evoluția societății omenești evoluează și mijloacele de transport. Așa ajungem la avion. Fără a efectua până în prezent o cercetare profundă în domenul istoriei aviației și legătura cu scriitorii români, afirmăm că Romulus Cioflec poate fi considerat  primul scriitor care a călătorit cu avionul. Aceasta a fost în iulie 1925, într-un avion cu elice, fiind doar trei pasageri, cu Compania Franco-Română.

Cei mai mari producători de avioane din perioada Primului Război Mondial sunt Franța, Regatul Unit, Germania și Italia. În perioada imediat următoare Primului Război Mondial asistăm la o dezvoltare fără precedent a aparatelor de zbor, fapt pentru care a fost numită Epoca de aur a aviației. În acest sens, are loc o reconversie a foștilor piloți militari și astfel începe să se dezvolte aviația comercială și poștală. În anul 1919, la 8 februarie, este inaugurată prima legătură comercială aeriană, aceea dintre Marea Britanie și Franța.

Interesant și ar trebui să afirmăm cu mândrie faptul că nașterea aviației românești a avut loc simultan cu cea mondială datorită realizărilor lui Aurel Vlaicu, Traian Vuia și Henri Coandă. Nu este scopul nostru să insistăm acum asupra primelor zboruri ale omului cu ajutorul aparatelor de zbor, dar, dintr-o listă cronologică a acestora, aflăm că în 1925 (anul când a zburat Romulus Cioflec) s-au realizat zboruri cu Avro 563 Andover, iar din 22

februarie 1925, cu Havilland DH.60 Moth (13).

            În cele ce urmează vom avea în vedere doar primul episod București-Viena, prin văzduh, publicat de Romulus Cioflec la sfârșitul lunii noiembrie. Călătoria a avut loc în luna iulie 1925. În acea perioadă scriitorul era profesor la Liceul Nr. 2 de Băieți din Chișinău. Se căsătorise în 8 septembrie 1922, la Chișinău, cu profesoara de desen Antonia Gavriliță, fiica avocatului Emanuil Gavriliță (1847-1910), care fondase ziarul Basarabia (1906-1907), prima publicație periodică de limbă română din Basarabia. Cu soția sa, Antonia, Romulus Cioflec a călătorit mult în Europa. Călătoria cu avionul a fost prima mare călătorie a lor.

            În debutul episodului, scriitorul ancorează călătoria în societatea românească a timpului, cu aluzie directă la conducătorii țării: „ După o săptămână obositoare și înveninată luptă electorală la Chișinău, cu înălțătoare și deprimante momente, inclusiv noaptea fatală, m-am hotărât încă o dată să iau drumul Apusului, să-i respir iarăși viața civilizată și demnă, cum o respiră, periodic, fericiții cari dețin destinele țării noastre.” Reținem dorința de a respira viața civilizată, adăugând faptul că dorea să ajungă la Paris, pentru Expoziția de Arte Decorative din Champs-Elysées.

            Mai întâi, cei doi soți ajung în capitala țării, București (desigur, cu trenul),unde se cazează la un hotel. Căutând bilete ieftine de transport (de obicei călătoreau cu trenul, clasa a II-a, având, ca profesori, reducere 50%) pe la agențiile de voiaj, „dau cu ochii pe Calea Victoriei de firma Companiei Franco-Române, la care nu avusesem nici curajul să gândesc.” Nu îndrăznea să gândească considerând că e un preț mult prea mare pentru buzunarele lor de profesori. Însă soția sa „greu bântuită de aeroplanism” vede firma și este entuziasmată de o călătorie cu avionul. După minime calcule „50 franci până la Viena, 400 până la Budapesta – un bilet”, cei doi deliberează și ajung la concluzia „revelatoare și fericită că ne costă avionul până la Viena, plus trenul Viena-Paris, clasa a III-a, aproximativ tot atât cât ne-ar costa biletul de tren București-Paris, clasa a II-a.” Cumpărarea celor două bilete până la Viena l-a bucurat și pe funcționarul firmei „care constatase, cu patriotică amărăciune, că abia cinci la sută dintre pasagerii urcați la București sunt strănepoți de-ai lui Traian.” Probabil românii nu aveau încă încredere într-o călătorie cu avionul – prea era nou acest mijloc de transport.

            Deoarece „de-o săptămână se țin lanț ploi și furtuni în țară, iar postul de telegrafie fără fir de la aerogara Severin nu dă dezlagare pentru trecerea defileului carpato-dunărean”, abia a treia zi de la procurarea biletelor, adică miercuri 15 iulie 1925, ora 7.30, automobilul companiei îi transportă de la hotel la aerogara Băneasa. Transportul acesta este inclus în bilet, în plus „orice bacșiș e desființat, linia fiind europeană. ” Trec repede controlul de la poliție și vamă. Bagajele, de 15 kg fiecare, „le aruncăm pe o poliță în față și sub poliță, spre helice.”

            Observăm extraordinara valoare documentară a acestei însemnări de călătorie, alături de minunatul discurs narativ al unui scriitor atent la fiecare detaliu al călătoriei. Interiorul avionului se pare că era foarte mic „aproximativ interiorul avionului are o lărgime de puțin peste un metru, iar înălțimea, așa, că aproape ai putea să umbli în picioare (...) iar lungimea acestui „cupeu”, ocupând partea centrală a pasării, este de vreo doi metri.” Ocupanții avionului? Pilotul, soția scriitorului care ocupă locul lângă pilot, „iar eu cu dl Nino Conti, funcționar la Banca Comercială Italiană din București, luăm loc alături pe două din cele trei scaune mobile de trestie (pe al treilea, am pus bagaje).” De remarcat faptul că la plecare soția scriitorului avea chipul „iluminat de un entuziasm anticipat, dar real.”

            Autorul realizează o descriere amănunțită și poetică a decolării „iarba se zbate într-o frământare amețitoare la suflarea helicei (...) n-are totuși helicea încă așa viteză ca să ne poată elibera de contactul cu pământul... Dar, ca un trăznet, motorul primește viteza zborului într-un zbârnâit maxim uluitor. (...) Nu mai suntem atârnători de teren, de asperitățile, de accidentele lui.” Ajung la înălțimea de 300 de metri de unde văd Bucureștiul „ușor îmbrobodit în negura ploii grase din ajun”, totuși „se conturează în slabele lui conture.”

            Desigur Romulus Cioflec, cu spiritul realist ce-l caracterizează dar și cu înclinarea vădită spre melancolie, privește cu încântare inedita panoramă ce i se oferă „prin ferestruicile ce se înșiruie la dreapta și la stânga” aeroplanului. Depărtările sunt îmbrăcate în felurite, bogate și curgătoare covoare „ale dimineții limpezi de iulie. (...) Vii, lanuri de păpușoi, încheindu-se ca o plasă uriașă peste miriști către Dunărea și munții nevăzuți, ba se alungă, ba se rotesc cu o viteză de 200 km pe ceas.”

            Expresiva descriere a intinderilor în zgomotul motorului care „în bătaia neostenită, vertiginoasă – legată într-un răget lung – le stârnește toate, închide și deschide zările, făcând să se șteargă în înconjurul mișcător albiile pline, șerpuinde, întovărășite de arbori, de crânguri și sate.” Urmărirea curgerilor de ape devine captivantă de la înălțime. Au trecut peste Dâmbovița, Argeș, Neajlov și peste alte gârle mai mici „știute doar de profesorii cei buni de geografie.”

            Scriitorul-călător admiră măiestria pilotului care își cunoștea drumul, știind că trebuie să treacă pe deasupra aerogărilor Slatina și Severin „înzestrate cu telegrafie fără fir, de unde se pot da semnale asupra schimbărilor de situație.” Treceau și prin apropierea unor sate „ale căror imașuri sunt destinate și eventualelor coborâri forțate ale avioanelor companiei.” Pe o asemenea linie dreaptă, înălțimea este de 800 m, pentru ca în eventualitatea unei pene, să aibă putința unui loc de aterizare. Teama este prezentă în sufletul scriitorului-memorialist, încât evidențiem ca foarte interesant și semnificativ textul ce urmează, în care motorul avionului este personificat: „Mereu ședem cu fața spre motorul nevăzut, precum credincioșii cu fața către altar, precum păgânii spre chipurile cioplite ale zeilor lor – cu toată credința, cu toată nădejdea într-însul, cu venerație pentru puterea tainică – mai presus de toate puterile – din glasul lui neșovăielnic, precipitat, de tunător, care ceartă, rupe și închide depărtările.”

            Imaginile văzute din avion sunt impresionante, iar descrierea stilistică pe măsură. Cu arhaisme și regionalisme ușor înțelese, cititorului i se dezvăluie calea ferată privită de la înălțime „o cărare cenușie cu pari de-a lungul”, apoi „un măreț castel dominând trufaș asupra puzderiei de colibe plugărești, ca un altar păgân asupra unor veacuri îngenuncheate”, după aceea târgul oltenesc Slatina, aflat pe ambele maluri ale Oltului, „pe drumuri răsfirate ca degetele unei mâini, trece grăbit, învăluit în soare mult și în închipuita pace.” Numai de la înălțimea avionului poți personifica un oraș care trece grăbit ori poți compara drumurile cu degetele mâinii! Cu nostalgie, privind Oltul,autorul își amintește de anii copilăriei, când Oltul i-a fost tovarăș în satul său natal Araci: „Pe toată albia, atât spre Dunărea șovăindă în ceața zării cât și spre munții escaladați de nori, zac încremenite în nemișcare apele lunecânde din Ardeal ale râului tovarăș copilăriei mele...”

            Cu o nedisimulată autoironie, autorul mărturisește că începe să-l indispună „răul de ... Carpați.” Acest rău de înălțime ne amintește de răul de mare de care a fost cuprins în călătoria cu vaporul prin Dardanele, cu vreo aproape cincisprezece ani în urmă. Ni se pare firesc acest rău de înălțime, când aude „răcnetul nemaiîmblânzit al motorului” lăsând „la o bătaie de tun Craiova îmbrățișată cu Jiul ei.” Simte pentru prima data „greul mirosului de benzină de care ceilalți doi pasageri habar n-au.” Privește în continuare cum „apele Carpaților răzbat galbene, rând pe rând, pe atâtea porți, iar Dunărea în două zări se deslușește.” Nu trec pe deasupra Severinului „care rămâne în miază-noapte, în soare, tolănit pe mal de-a lungul și Dunărea abia ieșită din încleștarea munților își lămurește acum, pe necercate depărtări, toată sclipitoarea și înmărmurita ei măreție, învârstată la maluri.”

            Ajungând pe teritoriul sârbesc, călătorul remarcă deosebiri, dovedind cunoștințe de literatură și istorie românească: „sate rare, dar mai arătoase și înstărite pe acest pământ de lungă domnie a pașalelor decât dincolo, în patria lui Dinu Păturică și a mucenicului Tudor. Găsești mereu satul la capătul drumului ce albește prin adâncuri de vale.”

            Precum în călătoria spre Cercul Polar, și în călătoria cu avionul a intervenit neprevăzutul, accidentul, ce putea duce la o catastrofă, dar, în ambele călătorii, pasagerii nu au avut de suferit. Revenim la avionul Companiei Franco-Române. În apropiere de Carpați, „terenul fiind ondulat, avionul prinde să se clatine deasupra păturilor șovăielnice de aer.”  Autorul descrierii simte „lupta pilotului care contrabalansează presiunea din dreapta prin manevrări prompte ce ridică mereu la nivel aripile stângi ale bipanului. Particip și eu cu nervi încordați la această luptă a avionului, în vie clătinare.” Totuși nu ni se transmite o extraordinară teamă a călătorilor. Impresia este că motorul „zbârnâie și mai tare – și mă hotărăsc, abia acum, să mă folosesc de vata primită la urcare.” Încă un element cu valoare de document!

            Avionul se lasă la 200 m deasupra apei Dunării, zburând deasupra ei, după ce a ieșit dintr-o „postată de neguri.” Pilotul urmărește „pânda vântului din miază-noapte”, motiv pentru scriitor de a medita asupra destinului Dunării și a omenirii: „Călător tainic prin adâncuri, martor al începuturilor și nelipsită mărturie tuturor vremilor, Danubiul a fost biruit azi de omul înaripat, zburător asupra-i prin furtuna roditoare de ape. Și încă! – s-au suprimat distanțele și se vor sfărâma granițele și se va întrona umanitatea cea fără de granițe, de mult existentă și mistificată.”

            Meditația nu poate fi continuată, deoarece intervine realitatea dură. Magistral este înfățișată aterizarea forțată într-un lan de păpușoi: „Măturăm acum spicul păpușoiului... Miriștea... am atins pământul, apoi un zdruncin și năvălim printr-un lan de păpușoi cât codru, săltând peste mușuroaiele  săpatului de-al doilea (...), sfârâmând frageda vegetație în suflarea motorului.”

            Autorul deschide ușița avionului și sare primul să respire liniștit. Soția coboară râzând fericită că „voiajul nostru nu urmează în totul după itinerar”. Îi plăcera aventura? Ne amintim că și în volumul Sub soarele polar dă dovadă de mult curaj. După ce coboară din avion italianul și nevasta scriitorului, apare și pilotul „pe altă parte, din codrul de verdeață, emoționat, fericit că a trecut cu bine Compania Franco-Română prin această nouă încercare a elementelor naturii, și de asemenea el, care opt ani de zile nu stricase niciun aparat și nicio viață omenească.” Cum se spune: totul e bine când se termină cu bine! Dar mai este mult până se termină călătoria. Se aflau cu avionul aterizat forțat în hotarul satului Liubcova de Jos. Țăranii cu coase, furci, greble și seceri, adică de la muncă, se grăbesc din toate părțile „în goană, ca albinele la stup pe vreme rea”, nevenindu-le să creadă că sunt nevătămați: „Muți, ne cercetează, ne întreabă din ochi, de suntem teferi...” Pilotul, dl Launay, avea vechime în aviație fiind format ca pilot militar în timpul Primului Război Mondial.

            În acest prim episod al călătoriei cu avionul, Romulus Cioflec realizează cu adevărat pagini antologice cu descrieri plastice de o înaltă expresivitate și implicare afectivă. Harul stilistic imprimă valoare discursului căruia i se adaugă valoarea documentară. Cititorul află cu siguranță că se circula cu avionul în România anului 1925 și în ce mod.

            Călătoria continuă. În al doilea episod aflăm că pasagerii ajung la Viena cu avionul.

           

Note bibliografice:   

1.Romulus Cioflec, București-Viena prin văzduh (I), în Adevărul literar și artistic, anul VI, nr. 260, duminică 29 noiembrie 1925, p.5; București-Viena prin văzduh(II), în Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 265, duminică 3 ianuarie 1926, p.2.

2. Romulus Cioflec, De la Dunăre, în jurul Peninsulei Balcanice, prin Italia, la Dunăre, text ales și stabilit, introducere și note de Luminița Cornea, Sfântul Gheorghe, 2017, 75.

3. Note de călătorie – Constanța, în Gazeta Transilvaniei, nr. 190/ 28 august 1907.

4. De la Călugăreni la Rusciuk, în Gazeta Transilvaniei, nr. 204/13 septembrie 1908.

5. Spre noua țară (călătoria la Turtucaia), în Gazeta Transilvaniei, nr. 172, 1913.

6. O noapte la Cernăuți, în Flacăra, anul IV, nr. 32 din 23 mai 1915.

7. Prin Munții Buzăului. Drum de primăvară, în Adevărul literar și artistic, seria II, anul II, nr. 29, duminică 12 iunie 1921, p. 2.

8. Pe urmele Basarabiei. Note și impresii din revoluția rusească, Institutul de Editură și Arte Grafice Cultura Românească, București, 1927.

9. Cutreierând Spania. Impresii de călătorie, Editura Adevărul, Biblioteca Dimineața, 1928.

10. Sub soarele polar, Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin, Editura Națională, S. Ciornei, București, 1929.

11.Panait Istrati – Romulus Cioflec, epistolar, prezentare de Al. O(prea), în Manuscriptum, an I (1970), nr. 1, p. 82.

12.Scrisori către Ibrăileanu, vol. III, ediție îngrijită de M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu și Al. Teodorescu, prefață de N. I. Popa, Editura Minerva, 1973, p. 43-51.

13. Lista cronologică: https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_cu_primele_zboruri din 12.12.2018

Articol apărut în Caietele de la Araci, revistă semestrială de literatură a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, anul VI, nr. 2 (10), decembrie 2018, p. 12-15

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

ROMULUS CIOFLEC - TABEL  CRONOLOGIC

 

1 aprilie  1882 (1) – Romulus Cioflec s-a născut în satul Araci (Arpătac), judeţul Covasna, fiind al patrulea din cei treisprezece copii (dintre aceștia cinci au murit prematur) ai lui Constantin Cioflec, cântăreţ bisericesc ortodox, şi ai soţiei sale Maria,  născută Bucşa. Trei dintre frații scriitorului s-au stabilit la Timișoara: Constantin (1880-1978), profesor de latină; Victor (1887-1972), jurist; Silvestru (1889-1969), profesor de română și inspector școlar.

1889 1901 – Elev, la început – la şcoala primară din satul natal, la liceul din Braşov, apoi – la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, unde era singurul elev din Transilvania, pe an de studiu, fiind coleg de clasă cu Ion Mihalache (1882-1965), viitorul mare om politic.

1901-1904 –Învăţător în comunele Chiojdeanca şi Boldeşti din judeţul Prahova;

1904 – a debutat în Gazeta Transilvaniei cu povestirea Călin;
1905 - debutează în revista Sămănătorul cu schiţa Un gând;

1906 -1940 - Publică nuvele şi schiţe în diverse publicaţii: Gazeta de Transilvania, Sămănătorul, Viaţa literară, Ramuri, Viaţa românească, Adevărul literar şi artistic ş. a.

1907 - Editează primul volum de nuvele şi povestiri, Doamne, ajută-ne!, ce apare                                                                                la recomandarea  lui  Nicolae  Iorga şi  a  lui   Ilarie  Chendi,  ca  urmare a colaborării la Sămănătorul şi la Viaţa literară.

1905 -1910 - Bibliotecar la Academia Româna și la Liga Culturală (președinte N. Iorga)

1910-1914 - Urmează cursurile Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filosofie (ani în care, cu unele întreruperi, a şi lucrat).

1911-1912 - La invitaţia lui Vasile Goldiş (1862-1934), directorul ziarului Românul din Arad, Romulus Cioflec este prim-redactor al acestei publicaţii din 1 decembrie 1911 până în 9 iunie 1912.

1914-1918 -  Este  profesor  la  Liceul  „Atanasie Başotă”  din  Pomârla, judeţul Botoşani; coleg cu Iorgu Iordan (1888-1986), viitorul mare lingvist

1917 februarie - Călătoreşte la Petrograd (St. Petersburg), unde asistă la desfăşurarea revoluţiei din februarie-martie 1917

1917   -Din martie, se af la Chişinău, ajutând, la invitaţia lui Pantelimon Halippa (1883-1979), proeminent om politic basarabean din acea perioadă, la redactarea gazetei Cuvânt moldovenesc; colaborează la publicaţiile Sfatul Ţării, Şcoala moldovenească etc.

1918-1926 - Este profesor la Chişinău - un an la Liceul nr. 1 de Băieţi „B. P. Hasdeu” şi şapte ani la Liceul nr. 2 de Băieţi „Mihai Eminescu” (în anul şcolar 1921-1922 are o bursă de studii la Berlin). Pentru participarea la mișcarea națională politică și culturală din Basarabia anilor 1917-1918, Romulus Cioflec primește Medalia „Bărbăție și credință”, clasa I.

1920 – Îi apare volumul de nuvele şi povestiri Lacrimi călătoare, la Editura Viaţa românească, din Iaşi.

1916-1920 - Duce o corespondenţă regulată cu Garabet Ibrăileanu, conducătorul şi animatorul revistei ieşene Viaţa românească, care preţuia în persoana lui Romulus Cioflec nu numai pe iscusitul prozator, ci şi pe organizatorul reţelei de difuzare în Basarabia a importantei publicaţii Viaţa românească.

1920 –20 octombrie - Într-o scrisoare trimisă lui Garabet Ibrăileanu, menţionează că e preocupat de scrierea amintirilor basarabene; acestea au apărut în mai multe fascicule din Viaţa românească, sub titlul Amintiri din anul Învierii, stând la baza  operei Pe urmele Basarabiei.

1923 - Se căsătoreşte cu Antonia Gavriliţă, fiica avocatului Emanuil Gavriliţă (căsătoria va dura şapte ani).

1924 - Se înscrie în Liga drepturilor omului, având cartea de membru al Ligii nr. 620 / 26 noiembrie 1924.

1925 - Participă la lucrările Internaţionalei muncitorilor din învăţământ de la Paris, fiind preocupat de viaţa şi problemele profesionale ale cadrelor didactice.

 1927 - Îi apare volumul Pe urmele Basarabiei... note şi impresii din revoluţia rusească,  la Institutul de editură şi arte grafice Cultura românească, Bucureşti

 1926-1936 - Este profesor la Şcoala Elementară de Comerţ, la Şcoala Superioară de Comerţ şi la Liceul German de Stat, din Timişoara.

1927 - Călătoreşte, împreună cu soţia, în Spania, unde participă la cursurile de vară ale Centrului de Studii Istorice din Madrid, conduse de Menendez Pidal.

1928 - Editează  volumul   Cutreierând Spania.  Impresii  de  călătorie,  la  Editura Adevărul, Biblioteca Dimineaţa, numerele 114-115.

1928 - Călătoreşte în regiunile scandinave, dincolo de Cercul Polar, pe nava Monte Cervantes a unei companii de navigaţie din Hamburg, trăind o adevărată aventură.

1929 - Îşi tipăreşte impresiile de călătorie din regiunile arctice, în volumul Sub soarele polar. Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin, Editura Naţională - S. Ciornei

1929 iulie - Cunoaşte, la Paris, pe Panait Istrati (1884-1935), de care îl va lega o strânsă prietenie, ce va dura până la moartea autorului operei Chira Chiralina.

1929 septembrie - Merge cu Panait Istrati la Lupeni, ca să cerceteze consecinţele grevei muncitoreşti; revoltat de realităţile descoperite, îşi dă demisia (publicată în ziarele Adevărul şi Dimineaţa) din Partidul Naţional Ţărănesc, în care era înscris.

1932 - Se recăsătoreşte cu Ana Ţânţăreanu din Araci, înrudită cu familia viitorului mitropolit Nicolae Colan; vor avea doua fete: Eleonora-Maria, căsătorită Popa şi Ileana-Gabriela, căsătorită Corodeanu.

1936 - Se  stabileşte  la  Bucureşti,  fiind  un  an  profesor  la Liceul Comercial „Petru Rareș”, apoi, până la pensionare, în 1942, la Liceul „Gheorghe Lazăr”.

1937 - Editează volumul Vârtejul, la Editura Adevărul, Bucuresti

1938 – Laureat al Academiei Române - la propunerea lui Mihail Sadoveanu, romanul Vârtejul este premiat de Academia Româna cu premiul „Ion Heliade Rădulescu”.

1942 – Îi apare, la Editura Casa şcoalelor, volumul de nuvele Români din Secuime, la cererea insistentă a directorului literar de atunci, Emanoil Bucuța, care ținea să aibă în Biblioteca „Cartea satului” și icoane din viața satelor românești din secuime, după cum avusese, de exemplu, de la Liviu Rebreanu, imagini din nordul românesc al Transilvaniei, în volumul Pe Someș.

1942 - Cu prilejul comemorării a şapte ani de la moartea scriitorului Panait Istrati, ţine la Bucureşti conferinţa intitulată Panait Istrati ca om.

1943 - Publică romanul în două volume Pe urmele destinului. O goană în  jur de sine însuşi la Editura „Remus Cioflec” (vărul scriitorului).

1945 - Începe pentru Romulus Cioflec o perioadă monotonă, chinuitoare pentru un om care toată viaţa a călătorit, închizându-se în spaţiul arid al traducerilor.

1945 - Traduce romanul Camarazii (Drei  Kameraden) de Erich Maria Remarque.

29 octombrie - 11 noiembrie 1947 - Procesul politic înscenat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc îl marchează pe scriitorul Romulus Cioflec. Alături de Iuliu Maniu (şi alţi fruntaşi ai partidului) este condamnat la închisoare pe viaţă şi Ion Mihalache, fostul său coleg, ce a rămas credincios partidului prin care a ajuns de zece ori în Parlamentul ţării şi al cărui preşedinte a fost.

1947-1955 – Scriitorul a fost afectat de întorsătura situaţiei politice şi, în continuare, s-a autocenzurat (avea de crescut doi copii). Îşi dă seama că unele opere, ce le avea scrise, nu vor mai putea fi tipărite (ex. romanul, rămas inedit, Ispăşirile), iar altele nu-i vor fi retipărite (ex. Pe urmele Basarabiei). Pregăteşte pentru tipar un volum de nuvele, selectate din volumele ante­rioare. Revede, pentru o a doua ediţie, operele apărute anterior: Vârtejul, Pe urmele destinului, Cutreierând Spania, Sub soarele polar. Scrie romanul Boierul, inspirat din realităţile cunoscute ca învăţător în Prahova, la începutul secolului XX.

13 noiembrie 1955 - Romulus Cioflec se stinge din viaţă; este înmormânat la cimitirul Bellu din Bucureşti, lângă mormintele scriitorilor Ion Barbu, Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Victor Ion Popa, Camil Ressu, George Pruteanu  ş.a.

1957 - Îi apare postum romanul Boierul, la E.S.P.L.A. Bucureşti.

1970 - Editura Minerva publică, folosind materialul aflat în posesia soţiei scriitorului, Ana Cioflec, volumul de nuvele şi schiţe Trei aldămaşe, constituit şi prefaţat de autor.

1970 - Primul număr al revistei  Manuscriptum  (an I, nr. 1, 1970, p. 83-96) cuprinde o selecţie din corespondenţa lui Panait Istrati cu Romulus Cioflec, prezentată de Al. Oprea.

1979 - La Editura Dacia din Cluj-Napoca, este tipărită ediţia a doua a romanului Vârtejul, îngrijită de Mircea Braga.

1983 - Editura Kriterion tipăreşte traducerea în limba maghiară a romanului Vârtejul – Õrvényben, tradus de Dávid Gyula (n. 1928), istoric literar și traducător, consătean cu Romulus Cioflec.

1985 - Apare, la Editura Dacia, a doua ediţie a romanului Pe urmele destinului, îngrijită şi cu un cuvânt înainte de Mircea Braga

1988 - Editura Sport-Turism tipăreşte ediţia a doua a volumului Cutreierând Spania, sub îngrijirea lui Nicolae Jula.

1988 - Editura Dacia, din Cluj-Napoca, tipăreşte ediţia a doua a romanului Boierul,  îngrijită de Mircea Braga, cu un cuvânt introductiv de Perpessicius.

1992 - Editura Universitas, din Chişinău, publică Pe urmele Basarabiei, în acelaşi volum cu Revoluţia rusă de Leon Donici, ediţie alcătuită de Iurie Colesnic.

1998 –La Editura Muzeului Carpaților Răsăriteni din Sf. Gheorghe, este tipărită comedia inedită Moarte cu bocluc, ediție îngrijită, prefață și tabel cronologic de Luminița Cornea.

1998, decembrie – Este inaugurată Casa Memorială „Romulus Cioflec” din Araci, în cadrul  Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, Sf. Gheorghe.

Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni tipărește, în anul 1998, comedia inedită Moarte cu bocluc, în anul 2012, comedia inedită Cupa Domeniilor, iar în anul 2016, a treia comedie inedită Răspântia - toate ediții îngrijite de Luminița Cornea.

 Notă: 1. Ziua nașterii de 1 aprilie este stabilită după „Protocolul botezaților parohiei Araci pe anul 1882”, aflat la Arhivele Statului Sf. Gheorghe (Fond arhivistic nr. 105) și după toate „Statele personale” completate chiar de Romulus Cioflec, aflate la Arhivele Naționale ale Republicii Moldova, fond 1772, nr. inventar 8, dosar 1188.

Luminița Cornea

©2018 Romulus Cioflec

Search