Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Luminița Cornea

Primul volumul al lui Romulus Cioflec și receptarea lui critică

 

            Romulus Cioflec a debutat în literatură cu volumul  Doamne ajută-ne!, în anul 1907 (1), după ce tipărise schițe, povestiri și poezii în mai multe publicații. Prima scriere semnată Romulus Cioflec a fost povestirea Călin apărută în Gazeta Transilvaniei la 1/14 octombrie 1904, urmată, în aceeași revistă, de poezia De brâu, apărută în numărul din 17/30 decembrie 1904. La începutul anului următor, mai precis, în 15 ianuarie 1905, îi apare poezia Pastel în revista Luceafărul.

În interviul acordat lui Valer Donea (pseudonim al Profirei Sadoveanu), în 1937, publicat în revista Adevărul literar și artistic din București, scriitorul Romulus Cioflec consideră că adevăratul său debut este în Sămănătorul din 20 martie 1905, cu schița Un gând (2). Fără a insista pe o anume întâietate, considerăm importante cele trei „intrări” în spațiul literaturii române a lui Romulus Cioflec, având în vedere că „ușile” sunt trei publicații valoroase ale perioadei, din trei spații diferite: Gazeta Transilvaniei din Brașov, Luceafărul din Budapesta, Sămănătorul din București. Până la urmă, intrarea lui Romulus Cioflec în literatura română este, nu-i așa?... triumfală.

Cum și-a menținut locul ...ocupat? În anii 1904-1906 a publicat schițe, povestiri, poezii în reviste importante ale vremii: Gazeta Transilvaniei, Viața literară, Sămănătorul, Tribuna, Luceafărul, Epoca, Prezentul. La începutul anului 1907, îi apare primul volum: Doamne, ajută-ne! care cuprinde o selecție din ceea ce tipărise în reviste. Astfel, volumul debutului  Doamne, ajută-ne! cuprinde 13 texte (schițe, povestiri și nuvele): Doamne, ajută-ne, Mânioşii, La moară, Pentru pâine, Călin, Buric, Doi prieteni, Ceasul din urmă, Dascălul Irimie, Un gând, Tabardiu cântă, Dragul mamii, Suflete fără noroc (3). Dintre acestea, cinci au apărut, în perioada menționată, în două sau chiar trei reviste, ceea ce înseamnă că autorul le-a acordat mai multă „cetățenie literară” (4): schița Călin a apărut în Gazeta Transilvaniei (1904), apoi, în anul 1906, în Viața literară și Prezentul. Povestirea Suflete fără noroc a apărut, în anul 1906, în două reviste: Viața literară și Prezentul, iar în 1911 o găsim în Gazeta Transilvaniei. În anul 1905, povestirea Dascălul Irimie este publicată în Tribuna și Epoca. Povestirea Tabardiu cântă, în 1906, este tipărită de Viața literară și Prezentul. Altă povestire, Buric, apare, în 1905, în Tribuna poporului, iar în 1907, în Gazeta Transilvaniei, după care, ușor modificată și cu titlul schimbat: Cu mâțele la vânat, este inclusă în volumele Români din secuime (1942) și Trei aldămașe (1970).

Nu mai insistăm asupra creației lui Romulus Cioflec din perioada primei părți a secolului XX, menționând că operația de cartografiere a colaborărilor lui Romulus Cioflec la publicațiile românești, din perioada 1904-1937, a fost realizată în mod profesionist, recent, de cercetătorul științific Victor Durnea (5). Înainte de apariția volumului Doamne, ajută-ne! (1907), care îl consacră ca scriitor,  Romulus Cioflec publicase 30 de poezii în diferite reviste. După această dată, nu a mai publicat poezie.

Volumul de debut s-a bucurat, imediat după apariție (începutul anului 1907), de multe cronici și prezentări în mai multe publicații, semnate de literați cunoscuți: N. I. Apostolescu, în Literatura și arta română (25.03.1907); Const. Şaban Făgeţel, în Ramuri (nr. 5, aprilie 1907); Ilarie Chendi, în Viața literară și artistică (27.05.1907); O(ctav) B(otez), în Viața românească (4.06.1907); M. Dragomirescu, în Convorbiri critice (decembrie 1907); O. Densusianu, în Vieața nouă (anul II,1907). (6)

O cronică mai puțin sau deloc cunoscută, nesemnalată până  acum în bibliografia scriitorului Romulus Cioflec, este cea recent descoperită de noi în Revista politică și literară, din ziua de 1 aprilie 1907, semnată de L(uca) Rusu. Locul apariției: Blaj, unde se simțea atmosfera corifeilor Școlii Ardelene, a Revoluției de la 1848, a popasului eminescian, un loc încărcat de istorie și de cultură. Revista politică și literară s-a impus repede în peisajul cultural românesc prin prim-redactorul Aurel Ciato (autor al unor scrieri politice apărute la Cluj, în 1922) și prin colaboratorii: I. Agârbiceanu, Ion Gorun, E. Gârleanu, Al. Lapedatu, M. Sadoveanu, Al. Ciura, dr. C. Maniu, dr. I. Iuliu Maniu, Luca Rusu, G. Moroianu.

Întrebarea ar fi cum a ajuns primul volum al lui Romulus Cioflec atât de repede la Blaj? Având în vedere că a apărut la București, atunci în altă țară, la începutul anului 1907, iar cronica trebuie să fi fost pusă în pagină în martie, ca revistă să apară la 1 aprilie 1907. Deocamdată, avem în față ... o enigmă. Totuși nu pare a fi chiar o enigmă. Blajul avea un prestigiu cultural deosebit în toate părțile locuite de români. La Blaj, desigur, exista o mare deschidere pentru cultura de dincolo de Carpați. Personalități blăjene ale epocii erau membri ai Academiei Române. Se primeau cărți pentru librăria arhidiecezana și pentru bibliotecile școlilor blăjene. Se poate explica, deci, cum a ajuns la Blaj volumul lui Cioflec, autor pare-se cunoscut prin apariția creațiilor sale în paginile revistelor transilvănene și nu numai.

Cronica lui L. Rusu este una obiectivă. În prima parte face referire la scriitorii fără talent care se milogesc pe la toate redacțiile. Ajungând la subiectul cronicii sale, afirmă categoric că R. Cioflec „nu face parte din mulțimea acestor maeștri primejdioși”. Remarcând părțile bune, oferă o sumară analiză a povestirii Doamne, ajută-ne!.  Apreciază ca fiind „mai reușite” textele La moară, Pentru pâne, Doi prieteni, Dascălul Irimie. Totuși, condamnă graba de a publica primul volum, „spun acestea fără niciun gând rău și având convingerea că dl Cioflec poate să ne dea bucăți și mai reușite, căci dacă nu aș avea această părere nici nu aș fi scris despre volumul dsale”.

Încrederea în viitorul succes al scriitorului este prezentă și în celelalte cronici realizate la primul volum  al lui Romulus Cioflec. Const. Șaban Făgețel (1884-1947), publicist și critic literar, publică o microrecenzie în revista Ramuri (7), semnalată recent și restituită integral în revista Caietele de la Araci de istoricul literar Nicolae Scurtu care remarcă  afirmația lui Const. Șaban Făgețel despre „talentul, limbajul și, mai ales, universul rural pe care îl evocă cu distincție prozatorul Romulus Cioflec” (8). Autorul microrecenziei insistă asupra conținutului unor povestiri, remarcând „limba simplă, frumoasă și îngrijită”, menționând că „ceea ce caracterizează pe autor e larga simpatie pentru cei nenorociți, o simpatie învăluită de multe ori într-un colorit romantic și cu multă putere de a înduioșa. Așa sunt schițele Doi prieteni și Dragul mamii, care desigur sunt cu mult mai reușite”. Finalul este unul optimist: „D-l Cioflec e desigur un talent, un talent care n-a ieșit din faza dibuirii, din faza nepreciziunii.” Ce poate fi mai prețios ca într-o cronică, la un prim volum, unui tânăr scriitor să i se spună  răspicat că are talent!?

O altă contribuție revelatoare a prestigiosului istoric literar Nicolae Scurtu, în privința restituirii operei lui Romulus Cioflec, este semnalarea cronicii literare apărută în revista Literatura și arta română, scrisă de istoricul și criticul literar N. I. Apostolescu (1876 –1918). Nicolae Scurtu subliniază că această recenzie „se constituie într-un prețios model de felul cum se face o evaluare estetică a câtorva nuvele ale unui prozator aflat la începuturile sale” (9)

Spre deosebire de ceilalți recenzenți, N. I. Apostolescu realizează câteva corelații cu scriitorii francezi Guy de Maupassant și François Coppée, ceea ce a constituit un atu pentru prestigiul debutantului în literatură Romulus Cioflec. După o analiză substanțială a volumului, concluzia lui N. I. Apostolescu este mai tranșantă decât concluziile lui L. Rusu și C.Ş. Făgeţel: „volumul D-lui R. Cioflec arată dacă nu pe un fruntaș nuvelist de viitor, pe un distins prozator“.

Critici ale căror nume reprezintă ceva în istoria literaturii române, precum Ilarie Chendi, Octav Botez, Mihail Dragomirescu și O. Densusianu, și-au spus părerea despre volumul de debut al lui Romulus Cioflec. Ceea ce nu este puțin lucru. Fiecare și-a spus sincer și obiectiv părerea. M. Dragomirescu remarcă faptul că nuvelele din volum, 13 la număr, sunt scrise „în stilul umoristic popular”, iar în finalul cronicii concluzionează că „autorul, care de-abia își dibuie calea, e posibil să-și găsească, odată cu tehnica, un teren propriu de dezvoltare, care pare a fi acela al novelei fantastice”. Afirmația este pertinentă, de luat în considerare, chiar dacă nu s-a adeverit prezicerea marelui critic în legătură cu Romulus Cioflec ca autor de nuvele fantastice.

Ilarie Chendi, într-o largă prezentare, intitulată Alți prozatori tineri, apreciază, în general, pe cei „câțiva tineri” care au venit „să ne îmbogățească literatura beletristică”. Practic încearcă să realizeze o relație între volumele de debut a trei tineri debutanți, Ionescu Boteni, Romulus Cioflec și N. Dunăreanu.

Volumul Doamne ajută-ne! are, după opinia lui Ilarie Chendi, „un titlu sfios”, iar pe autor îl preocupă mai mult „sufletele fără noroc”, deoarece „povestește viața unor oameni mărunți, pe cari îi iubește, pentru care suferă și se revoltă”, iar când „își ia subiectul de la țară, e muncit de soarta țăranului, pe care nu-l vede în haine de sărbătoare...”. Ilarie Chendi evidențiază faptul că „scenele din război sunt subiectele favorite ale tinerilor prozatori”, apreciind în mod deosebit schița Călin, „una din cele mai puternice bucăți ale domnului Cioflec, din care putem să judecăm dibăcia d-sale indiscutabilă de a schița și a povesti”, din care citează prima parte (menționăm că Romulus Cioflec a făcut modificări în textul inițial publicat în Gazeta Transilvaniei din anul 1904).

O. Densusianu, într-o notă relativ scurtă, nu este de acord cu debutul timpuriu al tinerilor viitori scriitori, astfel încât afirmă că autorul Romulus Cioflec „este unul dintre cei prea tineri și care prea se grăbesc”. Dacă ar fi amânat publicarea „ar fi dispus de un mai bogat material din care să aibă ce alege”, reproșându-i tehnica nedesăvârșită cu influențe (ticuri) din proza lui Slavici, dar „în bucățile unde asemenea ticuri lipsesc (Suflete fără noroc) autorul se prezintă mai bine”.

Receptarea critică a primului volum din activitatea oricărui scriitor este foarte importantă și semnificativă pentru viitorul literar al acestuia. Primul volum al lui Romulus Cioflec a avut, imediat după apariție, șapte cronici, ceea ce însemna foarte mult în vremea aceea, ca și acum de altfel. Adăugăm situația internă a țării din primăvara anului 1907, când întreaga presă era invadată de informații, dezbateri, diverse probleme legată de răscoala țăranilor.

Intrarea „triumfală” în literatură a lui Romulus Cioflec, despre care aminteam la început, se confirmă, o dată în plus, în anul 1914, când scriitorul este admis în Societatea Scriitorilor Români (Uniunea Scriitorilor, de astăzi), la puțin timp după ce aceasta fusese înființată (1908). Se întâmpla după doar un volum publicat și după o substanțială contribuție în publicațiile vremii ce apăreau în toate provinciile locuite de români. Romulus Cioflec devenise un scriitor consacrat chiar înainte de a fi premiat de Academia Română, în 1938, pentru romanul Vârtejul (1937).

Pentru o profundă înțelegere a creației de început (cu bune și rele) a scriitorului Romulus Cioflec, restituim integral recenziile la care ne-am referit:

„Romulus Cioflec, Doamne ajută-ne, Bucureşti, 1907, 2 lei.

Cu   înmulţirea revistelor literare s-a mărit şi numărul autorilor, dispărând în acelaşi timp, aproape cu totul, foiletonul ziarelor, care astăzi trăieşte mai mult din reproduceri, făcute şi acestea mai mult la voia întâmplării decât cu plan şi socoteală, făcute mai mult din prietenie sau la porunca paginatorului. Autorii s-au înmulţit, căci mai înainte erau nește ani de ucenicie făcuţi în subsolul gazetelor. După muncă de ani de-a rândul prin foiletoanele diferitelor gazete, unii dispăreau, alţii răsbiau şi la unele din puţinele reviste   literare. Cei ajunşi aci îşi primiau brevetul de măiestru, bun-rău cum era, dar acum avea şi el dreptul să publice un volum.  Azi, cea dintâi poezie sau schiţă e trimisă de-a dreptul la cea mai de frunte revistă. Tânărul nostru de bună speranţă e maestru fără ucenicie, şi dacă din întâmplare ajunge la poșta redacţiei, el rămâne tot măiestru  mai preceput decât profesorul său de româneşte și mai mare decât directorul Revistei.  

Dacă a reuşit să se vadă trecut şi el la sumarul unui număr, devine asedietorul Revistei în toată puterea cuvântului, şi dacă numele e trecut mai des la sumar atunci să-1 auzi lăudându-se cu raporturile sale de intimitate, cu corespondenţa de la directorul Revistei, că el e favoritul Revistei; din lună în lună îţi laudă tot mai mult  rezultatele Revistei.  

           -Să vinde ca pânea caldă... nici nu-ţi închipui cât câştigă... şi când cugeți, că prin  munca mea, şi a altor muncitori ca mine, el face parale... dar până aci, mai mult nu public un rând fără plată... ce va să zică această exploataţie. Aşa vorbeşte tânărul nostru maestru, fără ucenicie, cătră al treilea şi al patrulea; dar cu totul altfel se poartă cu cei de pe lângă redacţie, pe cari îi cultivă şi pentru ca să-i laude volumul ce prepară. Dacă însă, e mai puţin norocos cu Revista, primul lui debut, atunci se milogeşte pe la toate redacţiile şi numele lui îl întâlneşti la intervale mari prin toate revistele, în rândul acesta e mai modest în obrăznicia lui: - E greu să te afişezi, sunt atâtea invidii în lumea scriitorilor, atâtea bisericuţe de-ţi fac scârbă, dar pe mine nu mă prinde nimeni; vezi foarte bine că eu trimit la toţi; vreau să-mi întăresc legă­turile cu publicul, căci am de gând să scot la toamnă o revistă independentă, deja mi-am şi asigurat concursul câtorva băieţi de talent. Toamna vine, şi dacă nu ne aduce revista, ne aduce cu siguranţă volumul tânărului nostru, mărind numărul cârpacilor şi al cârtitorilor împotriva talentelor reali.  

Domnul R. Cioflec fără îndoială nu face parte din mulţimea acestor maeștri primejdioşi, deşi volumul Dsale nu te prea încălzeşte, şi chiar pentru că îţi oferă şi unele părţi bune te face să regreţi faptul că s-a prea grăbit.  

Prima bucată: Doamne ajută-ne, este bucata cea mai estinsă; în ea întâlneşti părţile bune cât şi defectele întregului volum. În Doamne ajută-ne, avem povestea veche a fiului de la ţară ce a ajuns în capitală, cade strivit în lupta pentru pâne cât şi cu aerul acesta atât de viciat faţă cu cel de la ţară. În desfăşurarea acestei poveşti triste domnul Cioflec prea se pierde în amănunte, cari deşi conţin adeseori situaţii, povestiri, descrieri bine reuşite, totuşi prin prea marea lor extensiune şi prin faptul, că adeseori n-au nimic cu subiectul, îl întunecă numai. Audienţa la minister, spre exemplu, ar putea forma o bucată separată şi cred, că ar fi una din cele mai reuşite, dar în cadrul povestirei serveşte mai mult spre desconcentrarea ei. Domnul Cioflec are darul de a observa; descrie şi povesteşte chiar frumos uneori, dar nu ştie să fie scurt, nu prea reuşeşte în coordonarea elementelor în stabilirea proporţiilor ce trebuie să aibă acestea în închegarea unui întreg.  

Mânioşii e o poesie de a dlui Coşbuc transformată în proză. La moară, Pentru pâne, Doi prietini, Dascălul Irimie mi-se par mai reuşite. Cu mai multă răbdare în potolirea dorului de a scoate primul volum, ar fi reuşit să ne dea o lucrare de o adevărată valoare; dar continuând în felul acesta, activitatea dsale nu va însemna nimic în desvoltarea noastră literară.  

Le spun acestea fără niciun gând rău; şi având convingerea, că dl Cioflec poate să ne dea bucăţi şi mai reuşite, căci dacă nu aş avea această părere nici nu aş fi scris despre volumul dsale” L(uca) Rusu (10).

                                                                       *

„D[omnu]l Romulus Cioflec e un tânăr care a început să scrie de curând. A publicat în Sămănătorul şi... în Viaţa literară. Acum ne dă volumul Doamne, ajută-ne! care cuprinde încercările talentului său fraged.

Citind acest volum, oricine va observa că are înaintea sa roadele unui suflet îndeajuns de simţitor, de impresionabil, un suflet însă care încă nu s-a cristalizat într-o individualitate bine definită şi că acest volum e mai mult o dibuire pe câmpul inspiraţiei, din care desprinde icoane şterse, neconturate.

D[omnu]l Romulus Cioflec nu posedă încă mijloacele artistice cu care să dea viaţă tablourilor pe care le zugrăveşte, definindu-le lămurit.

Nuvela din frunte, Doamne, ajută-ne!, în care se dă viaţa nenorocită a unui student, cuprinde multe pagini duioase, totul însă se întunecă la sfârşit, când autorul introduce viziunile incoerente şi bizare ale lui Serafim, aşa încât cititorul rămâne nemulţumit.

Tot aşa de nebulos şi de bizar e sfârşitul nuvelei Suflete fără noroc.

Ceea ce caracterizează pe autor e larga simpatie pentru cei nenorociţi, o simpatie învăluită de multe ori într-un colorit romantic şi cu multă putere de a înduioşa. Aşa sunt schiţele Doi prieteni şi Dragul mamii, care desigur sunt cu mult mai reuşite.

Autorul, însă, e fecior de ţară şi gândul său de multe ori îi recheamă icoane din acea viaţă a satului rămasă în urmă, în zugrăvirea cărora autorul dovedeşte mai multă îndemănare şi mai multă putere, numai dacă n-ar căuta să le învăluie într-o uşoară nuanţă de tristeţe şi dacă ar căuta să fie cât se poate de precis şi lămurit. Schiţele La moară şi Dascălul Irimie sunt bine prinse.

Volumul se citeşte cu oarecare încătuşare, deoarece cititorul află într-însul pagini de durere adevărată. Limba e simplă, frumoasă şi îngrijită.

D-l Cioflec e desigur un talent, un talent care n-a ieşit din faza dibuirii, din faza nepreciziunii.” C.Ş. Făgeţel (11)

                                                                       *         

„Romulus Cioflec – Doamne ajută-ne

Nuvelele acestui volum, cu subiecte luate din lumea celor săraci, ne arată o distinsă putere de colorit. Sunt bucăţi întregi de pasteluri amestecate cu schiţe lămuritoare de stări sufleteşti. De pildă cititorul va găsi în prima nuvelă, care dă numele volumului întreg, zugrăvirea unei scene în care talentul pictural reuşeşte a goni reproducerea fotografică a celor văzute. Este vorba de o aşteptare pe sălile Ministerului Instrucţiei Publice. Amestecul celor favorizaţi de puternicii zilei cu bieţi necunoscuţi, toţi aşteptând o îndreptare a nemulţumirilor care îi târau acolo; nădejdea pusă de tânărul student Serafim Ioniţă într-o petiţie pe care o va da ministrului sau altui mare funcţionar; gândurile omului care speră şi amintirile trecutului comparate cu ale unui fericit viitor; audienţa, cu obicinuitele ei rezultate pentru cei fără proptele, toate alcătuiesc un tot real şi cu viaţă.

S-ar părea curios că un om în minute de aşteptare chinuitoare să observe lucruri de nici o însemnătate: o mişcare a unui vecin, o convorbire banală etc. Guy de Maupassant vorbind în Sur l’eau despre obligaţia pe care o simt scriitori şi artişti de a observa neîncetat cele petrecute în jurul lor, chiar în minutele cele mai dureroase, aduce nişte exemple asemănătoare. Nu pentru a scoate mai târziu o notă literară sau artistică, din observarea făcută, dar ca printr-un fel de obsedare, sunt mulţi oameni, care, în momente de chinuire morală, îşi aţintesc ochii asupra unui obiect; privesc vreo scenă cu o atenţie bolnăvicioasă; ascultă cine ştie ce vorbe care nu-i interesează, fără ca să-şi dea seama în acele clipe despre cele văzute ori auzite. Toate acestea revin, însă, mai târziu în minte, în acelaşi timp cu amintirea chinuitoarei aşteptări, dureroasei întâmplări etc., care ne-a turburat odinioară.

E o parte slabă însă în unele din nuvelele d-lui R. Cioflec, atunci când nu înlătură amănunte nefolositoare pentru tratarea subiectului. De pildă certurile dintre vecinii lui Serafim Ioniţă, în Doamne-ajută-ne, nu au legătură prea strânsă cu povestirea generală.

Apoi nu totdeauna sunt lămurite punctele de trecere dintre diferitele părţi ale unei nuvele. Este o neglijenţă voită; o aruncătură de penel; ceva care foarte adesea reuşeşte în pictură, dar nu prea des în literatură.

Foarte puţini cititori vor da atenţie unei alte caracteristice a felului de a scrie al d-lui R. Cioflec. Autorul nuvelelor despre care vorbim subliniază unele cuvinte spre a face pe cititor nu numai să-şi închipuie o nuanţă deosebită a lor, sau ca să le dea mai multă însemnătate, ci spre a le completa şi iată cum. De multe ori unele vorbe au o însemnătate şi o însemnare deosebită numai însoţite de anumite gesturi. Aşa de pildă pentru ca să înţelegem coloritul pe care vrea să-l dea scriitorul rândurilor ce urmează, ar trebui ca negreşit să ne aducem aminte şi de gesturile care trebuie să fi însoţit acele vorbe subliniate în text.

«Orice om mai ştie, că înţelepciunea unui morar e acolo la postavă: cearcă făina în palmă şi dacă e prea măruntă, bate cu ciocanul într-o pană, sau suceşte un şurub mai aşa; iar dacă e prea mare, face tot cam aşa».

Sau: «Morarul era mulţămit de ceea ce făcuse. Morăreasa era şi ea tot cam aşa. Florica era cumva.»

În general vorbind, însă, volumul D-lui R. Cioflec arată dacă nu pe un fruntaş nuvelist de viitor, pe un distins prozator. Cei mici, „Ies humbles“ ai lui Coppée, găsesc în paginile acestea, multe schiţe de seamă din viaţa lor învăluită în amar.” N. I. Apostolescu (12).

                       *

EPICA „Doamne, ajută-ne de Romulus Cioflec (un volum de 248 pag. București, tipografia  „Regală”, 1907). Acest volum cuprinde 13 nuvele, scrise aci în stilul umoristic popular, specia Slavici, dar manierat și degenerat adesea în jocuri de cuvinte fără semnificație, aci într-un stil sever, fără caracter, abrupt și deslânat în același timp, neformat încă. Autorul este bântuit de sentimentalism și misticism maladiv. Îi place să zugrăvească cu trăsături necaracteristice și adeseori fără legătură, stări sufletești deprimante, întunecoase, bolnăvicioase, ce provin fie dintr-o degenerare fizică, fie dintr-una morală, pe care autorul le privește cu o deosebită simpatie, și cu un fel de necaz personal pentru ceea ce e sănătos și tare. Este o exemplificare de ceea ce, în psihologia modernă, se numește imaginație difluentă: o imaginație, a cărei culoare și plasticitate este înăbușită și deformată de sentimentalism și al cărei element intelectual  este redus la minium. Iată câteva probe de stil popular manierat:

„La drept vorbind, el știa bine ce are fata, pentru că știa ce nu poate să aibă. Iar dacă acum și-a pus în gând să-i mai pomenească de feciorul lui Stirimin, apoi asta n-o făcea ca să se înțeleagă cu ea, ci mai mult ca să pună capăt unei înțelegeri...

Că nu se prea înțelegeau din zestre. Că ăla cerea așa și așa și așa; că ăsta nu prea putea așa, iar morarul a zis încă așa și că apoi casierul a mai trebuit să zică așa, pentru ca în sfârșit treaba să rămână, în sfârșit, așa...

Morarului îi era greu să întrebe pe fată, dacă vrea pe ăla sau pe ăla, tocmai fiindcă se temea de vrerea ei. Mai bine dar a zis și logodna s-a făcut. Morarul era mulțumit de ceea ce făcuse. Morăreasa era și ea tot cam așa. Florica era cumva.”

Iată în ce stil fără caracter și dezlânat începe prima – cea mai mare, mai confuză și mai bolnăvicioasă nuvelă, care dă titlul volumului:

„Primiți, vă rog, domnule ministru, expresiunea a profundului meu respect.

Serafim Ioniță.

Student la litere și drept.

Și drept... Prin urmare propriu unui serviciu de minister.

Ridicându- se grăbit de lângă masă, îndoi coala și o vârî în buzunarul dinăuntrul hainei. De bună seamă trebuie să se isprăvească ceva (?). Cea dintâi au pierdut-o. Ei bine, iat-o și pe a doua!

Se repezi la ușă... dar se opri. Se întoarse repede și se privi în oglinjoara pătrată, mică cât palma atârnată în părete. Zâmbi oarecum trist. Își așeză cravata, apoi se învârti în loc privind  la ghete și pantaloni. Și-așa mai departe.”

Cu toate aceste defecte, parcă fundamentale, și cu toată lipsa de compozițiune, autorul, care de-abia își dibuie calea, e posibil să-și găsească, odată cu tehnica, un teren propriu de dezvoltare, care pare a fi acela al novelei fantastice... Ne îndemnă să credem aceasta ultimele pagini unde descriind visul unei eroine, autorul, cu toată lungimea pasagiului, aproape izbutește să ne intereseze cu ceva care are în adevăr atmosferă de vis: impresia e reală și, ca să fie completă, mai rămâne să fie și artistică.” M. Dragomirescu (13)

 

„Alți prozatori tineri

Cu sufletul bogat și cu vorba iscusită au venit câțiva tineri să ne îmbogățească literatura beletristică. Ei nu scriu nuvele, ca cei dinaintea lor, cu subiecte erotice și complicații psihologice. Sunt toți de la țară și ne aduc de acolo crâmpeie de icoane rustice, peisaje pitorești, descrieri de obiceiuri, întâmplări din viața frumoasă sau trudită a țăranilor. Și sunt așa de tineri încâ și așa le sunt de proaspete amintirile din școală, din armată, din întâia lor ieșire în lume, încât orizontul lor intreg se mărginește numai la ce ar putea să intre într-o schiță. În Germania, acest fel de scriitori se numesc schițiști.

Unul dintre ei e d-l Ionescu Boteni (Casa din Muscel, nuvele și schițe, Câmpu lung, 1907, p. 132, Tip. G.N. Vlădescu). Întâiul său volum de proză, apărut zilele acestea începe cu povestirea soartei unei familii de ciobani. În lung și în lat se spune cum Coman ciobanul și-a întemeiat gospodăria sa din Muscel și cum, în urmă, rând pe rând au întemeiat alte gospodării toți feciorii și toate fetele ciobanului. Nimic nu poate fi mai neartistic, ca o atât de comună genealogie a unei familii de la țară. Dar modul cum știe să pună în acest cadru simplu toată viața de la țară, cu sărbătorile ei, cu obiceiurile puritane, cu idilele cele multe, dau acestei și altora dintre bucățile din volum - Claca, Lăutarul - multă viață și culoare. Și apoi limba! Dacă în scrierile d-lui Boteni, în calda sa iubire de natură, de soare, de codru și de plai se oglindește întregul colț al țării de unde e născut, o putem afirma cu atât mai mult despre limba sa. Călătorul care în timpul verii a trecut vreodată pe la Câmpulung și, ieșind din Rucăr, a văzut splendidul platou de la poalele Dâmbovicioarei, a rămas desigur uimit de acel minunat covor de flori dese, în culori vii și variate, cari acoperă toată întinderea. Acestui covor se aseamănă limba lui Boteni.

Nu e tot așa de senin orizontul deasupra d-lui Romulus Cioflec, care cu volumul tipărit sub sfiosul titlu Doamne, ajută-ne, intră și d-sa printre autorii de azi. O singură dată, în Mânioșii  - e și d-sa idilic. Încolo îl preocupă mai mult suflete fără noroc. Simplu, foarte simplu chiar, dar cu amănunte inutile, povestește viața unor oameni mărunți, pe cari îi iubește, pentru cari suferă și se revoltă. Ici un student naufragiat, colo o cusătorească chinuită, sau un biet cerșetor ajutat de un băiat de școală, siluete palide și fără însemnătate, ce se strecoară nevăzute prin învălmășeală vieții de capitală - opresc atenția sentimentalului autor. Când își ia subiectul de la țară, e muncit de soarta țăranului, pe care nu-l vede în haine de sărbătoare, ca tovarășul său Boteni. Are însă și Cioflec pagini de viață mai viguroasă:

„Cutremurată din adâncurile ei, vuiește valea în detunăturile rupte din fier și foc. Se cutremură pământul, se cutremură firea întreagă... De pe creasta redutei, fâșii de foc se revarsă, perzându-se în vale și aducând cu ele un vifor de groază și de frământare omenească... Șiruri lungi și negre de oameni nemișcați, îngenunchiați în adăposturi și fără încetare stropiți de o ploaie măruntă, așteaptă ceasul... Gurile de foc se-ncrucișează și cad unde li-e menirea, sfârtecând și prăvălind în risipire straturi de pământ sau stane de piatră.”

Astfel începe scena din război Călin - scenele din război sunt subiectele favorite ale tinerilor prozatori - una din cele mai puternice bucăți ale domnului Cioflec, din care putem să judecăm dibăcia d-sale indiscutabilă de a schița și a povesti.

De la un sentimental să trecem la un naturalist. Mai concis în conducerea firului povestirii, mai dibaci în rotunzirea subiectului – d-l Boteni e foarte neîndemânatic în sfârșiturile schițelor sale - dar mai puțin poet decât ceilalți doi, d-l N. Dunăreanu (Chinuiții. Nuvele și schițe din viața de port, București, 1907, Editura tipografiei Minerva, p. 241) ne duce într-o lume nouă până acum în literatura noastră. Sunt tot suflete chinuite și ale d-sale - dar tipurile sunt mai aspre, mai vulgare, purtând pecetea vieții din speluncele portului oriental, din atmosfera îmbâcsită de miros greu de tutun și alcool. Aci trăiesc hamali de toate vârstele, muncitori cu patimi mărunte, cu joc la noroc, cu glume ordinare, cu înjurături și bătăi –„oameni pe cât de buni, pe atât de răi”, zice autorul:

„Și când mă gândesc ce drame se petrec în sufletul lor, îmi vine să-i sărut, să-i îmbrățișez, ca pe niște frați nenorociți, goniți, de la sânul celor scumpi, de pâinea care se câștigă așa de greu în țara lor. Mai toți au o mamă, o soră, o ibovnică, care plânge și suspină de dorul lor, în ceasuri grele de noapte, când cerul se îmbracă în nori negri de plumb, când cad ploi reci și gem vânturi înfuriate...”

Cuvintele acestea sunt zise despre hamalii străini, greci din Kefalonia, ele par a fi teza întregului volum. Ce păcat însă că nouă, cititorilor, tipurile acelea de încovoiați ai sorții, de tâlhari și bețivi, nu ne deșteaptă aceeași milă.

Autorul, fiind un naturalist prin excelență, a reușit să ni-i facă respingători pe Vulpe, Lina Țiganca, baba Catinca și cum se mai numesc „chinuiții” d-lui Dunăreanu.

În schimb, simpatic ne rămâne modul cum știe să prindă toată mișcarea zgomotoasă din port. Și această lesnicioasă desfășurare de scene ne face să așteptăm de la d-sa lucrări mai mari, din aceeași viață, dar privită mai larg.” I. Chendi (14).

 

 

„Romulus Cioflec, Doamne, ajută-ne, București, 1907, 246 pag.

 Autorul este unul dintre cei prea tineri și care prea se grăbesc. Când își va receti volumul peste câțiva ani, își va zice singur că publicarea lui trebuia amânată, amânată pentru vremuri când ar fi dispus de un mai bogat material din care să aibă ce alege. Multe din cele treisprezece schițe sunt simple planuri, simple concepte care așteptau să fie dezvoltate  sau simple fragmente al unui tot care lipsește (Ceasul din urmă, Tabardiu cântă); unele, deși cu părți emoționate sunt confuze (Doamne, ajută-ne). Ca tehnică, autorul ne apare cu desăvârșire nepregătit; a prins câteva ticuri de ale D-lui Slavici și ține la ele: „Florica-i fată de morar pentru că... pentru că morarul are o fată (pag. 87). Apoi se-nțelege că Buric e Buric (pag. 131). Alăman e Alăman, tată de copii, iar Buric e copilul lui Alăman (pag.132)”.

În bucățile unde asemenea ticuri lipsesc (Suflete fără noroc) autorul se prezintă mai bine” O. Densusianu (15).

 

 

Note bibliografice:

            1. Romulus Cioflec – Doamne, ajută-ne!... [Nuvele]. Bucureşti, Tipografia Regală, 1907, 247 pagini.

2.Valer Donea, De vorbă cu Romulus Cioflec, în Adevărul literar și artistic, anul XVII, nr. 859, 23 mai 1937, p. 15; și în volumul Romanul românesc în interviuri – o istorie autobiografică, ediție îngrijită și prefațată de Aurel Sasu și Mariana Vartic, vol. I, București, Editura Minerva, 1985.

3. Cf. Victor Durnea, Contribuții la bibliografia prozatorului Romulus Cioflec, în Caietele de la Araci, publicație semestrială de literatură, anul VI, nr.2 (10), decembrie 2018, p. 8-9; după cercetarea lui Victor Durnea, lista povestirilor din vol. Doamne, ajută-ne!, inclusiv apariția lor în presa vremii, este: Doamne, ajută-ne, în Viaţa literară, anul I, nr. 20-25, 14 mai – 18 iunie 1906, p. 3-4, 3-4. 6-7; 6-8. 6-8, 5-6);  Mânioşii, în Sămănătorul, anul IV, nr. 21, 22 mai 1905, p. 345-348;  La moară, în Tribuna [poporului], anul IX, nr. 207, din 5/18 noiembrie 1905, p. 2-5, şi nr. 211, din 12/25 noiembrie 1905, p. 4-5;1905; Pentru pâine, în Luceafărul, anul IV, nr. 11-12, 15 iunie 1905, p. 243-245; în Gazeta Transilvaniei, anul XLIX, nr. 26, 1906; Călin, în Gazeta Transilvaniei, anul XLVII, nr. 217, din 1/14 octombrie 1904, p.1; în Viaţa literară, anul I, nr. 13, 26 martie 1906, p. 5-6; în Prezentul, nr. 292, 1906;  Buric, în Tribuna [poporului], anul IX, nr. 122, din 2/15 iulie 1905, p. 4-6; în Gazeta Transilvaniei, anul L, nr. 72, 30 martie/12 aprilie 1907, p. 3-5 (din volum);  Doi prieteni, în Viaţa literară, anul I, nr. 3, 15 ianuarie 1906, p. 4-5; Ceasul din urmă, în Luceafărul, anul IV, nr. 13-14, 15 iulie 1905, p. 285-287;  Dascălul Irimie, în Tribuna, anul IX, nr. 168, din 23 august/10 septembrie 1905, p. 4-6; reprodus în Epoca, nr. 249, 1905; Un gând, în Sămănătorul, anul IV, nr. 11, 13 martie 1905, p.169-173; Tabardiu cântă, în Viaţa literară, anul I, nr. 33, 13 august 1906, p. 5-6; în Prezentul, nr. 400, 1906; Dragul mamii, în Sămănătorul, anul IV, nr. 44, 30 octombrie 1905, p. 813-819 [Fără nădejde];  Suflete fără noroc, în Viaţa literară, anul I, nr. 8 şi 9, 19 şi 26 februarie 1906, p. 6-7, 5-6; în Prezentul, nr. 268, 1906; în Gazeta Transilvaniei, anul XLVII, nr. 35, 39, 40, 1911.

            4.Expresie folosită de autor în prefața pregătită pentru volumul Trei aldămașe, apărut postum (1970).

5.Victor Durnea, Contribuții la cunoașterea vieții și activității scriitorului Romulus Cioflec, în Vatra veche, lunar de cultură, anul VIII, nr. 1(86), 2016, p. 53-54;Victor Durnea, Contribuții la bibliografia prozatorului Romulus Cioflec, în Caietele de la Araci, publicație semestrială de literatură, anul VI, nr. 2 (10), decembrie 2018, p. 8-9.  

6.Luminița Cornea, Romulus Cioflec, o viață în imagini, cu prefața Iconografia-un prețios auxiliar al istoriei literare, de Nicolae Scurtu, Centrul Cultural Județean Covasna, Sfântu Gheorghe, 2016, p. 25.

7.Const. Şaban-Făgeţel – Romulus Cioflec – Doamne, ajută-ne! în Ramuri, 2, nr. 5, aprilie 1907, p. 147-148 (Dare de seamă).

8. Nicolae Scurtu, Inscripții. Întregiri la biobibliografia lui Romulus Cioflec, în Caietele de la Araci, publicație semestrială de literatură, anul I, nr. 1, decembrie 2013, p. 6.

9.Nicolae Scurtu, Inscripții. O nouă contribuție la receptarea operei lui Romulus Cioflec, în Caietele de la Araci, publicație semestrială de literatură, anul IV, nr.1(5), iunie 2016, p. 14-15.

10. L(uca) Rusu, Romulus Cioflec, Doamne ajută-ne, Bucureşti, 1907, 2 lei, în Revista politică și literară, Anul I, nr. 8, aprilie 1907, Blaj, p. 250-251.

11. Const. Şaban Făgeţel, Romulus Cioflec – Doamne, ajută-ne!, în Ramuri , 2, nr. 5, aprilie 1907, p. 147-148 (Dare de seamă).

12. N. I. Apostolescu – Romulus Cioflec – Doamne ajută-ne în Literatura și arta română, 11, nr. 3, 25 martie 1907, p. 193. (Cronica literară și artistică).

13. M. Dragomirescu, în Convorbiri (critice), anul I (1907), nr. 12 (vol. 2), p. 567-568 la rubrica "revista critică", punctul 2 "Eroica".

14. Ilarie Chendi, în Viața literară și artistică, anul I (1907), nr. 20 din 27 mai 1907 la rubrica: Alţi prozatori tineri, p. 157-158, al doilea tânăr este Romulus Cioflec.

15. O. Densusianu, în Vieața nouă, anul III (1907), nr. 6, p. 141.

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Dezvăluiri:

             Panait Istrati și Romulus Cioflec  - greva de la Lupeni

                                                                        Luminița CORNEA

 

            Cei doi scriitori, Panait Istrati (1884-1935) și Romulus Cioflec (1882-1955), ce s-au cunoscut la Paris, în anul 1929, s-au legat sufletește printr-o strânsă prietenie, ce va dura până la moartea autorului Chirei Chiralina (1).

            Panait Istrati a venit, în vara anului 1929, în România. Îl vizitează pe Romulus Cioflec la Timișoara și merg împreună la Lupeni, ca să cerceteze consecințele grevei muncitorești, fără gândul de a se amesteca „în haosul fără lumină al gazetăriei”. A aflat că la Timișoara avea să se judece un proces al comuniștilor, că la Lupeni avusese loc un asasinat în masă și afirma că nu exagera când pretindea că între Timișoara și Lupeni „se joacă destinele guvernului național –țărănesc” Totul face dintr-o „pornire absolut dezinteresată, dintr-un simțământ de datorie cetățenească. De trei săptămâni alerg ziua și noaptea ca să mă încredințez de cele ce se petrec între Timișoara și Lupeni. Am văzut, am pipăit lucruri dureros de triste” (2)

            Romulus Cioflec, în acea perioadă, profesor la Timișoara, membru al Partidului Național-Țărănesc, a obținut autorizația de a întreprinde o vastă anchetă (interzicându-li-se totuși accesul la uzina electrică, locul masacrelor) de la ministrul de Interne din acea vreme, Al. Vaida-Voievod, pe care-l cunoscuse din activitatea de gazetar al anilor 1911-1912, la ziarul „Românul” din Arad.

            Cei doi scriitori, cu profunde vederi democratice, au investigat urmările grevei pe cont propriu. Amândoi au avut experiențe inedite și interesante. Într-o scrisoare din 1 ian. 1930, către Camil Petrescu (1894-1957), Panait Istrati face mărturisiri revelatoare: „Lupenii mi-au servit un exemplu dureros: în timp ce eu riscam să fiu ciomăgit și de către ai mei și de către cei ai tuturor chilipirurilor politice, nu s-au găsit trei oameni de frunte printre scriitorii noștri care să considere cauza minerilor din Valea Jiului ca o cauză de o înaltă umanitate, deci și a omului de condei, oricât acest condei ar fi azi inferior târnăcopului. Un singur om a fost mișcat, a riscat și m-a susținut cu prilejul acesta, din toate puterile lui – Romulus Cioflec. N-am reușit însă amândoi decât să ne facem urâți de pungășimea intelectuală de la noi, care s-a năpustit să ne sfâșie.” (3)  

Revoltat de realitățile descoperite, Romulus Cioflec își dă demisia din Partidul Național Țărănesc, după cum declară Panait Istrati „cu scandal în presă, deoarece se convinsese, ca și mine, de vinovăția guvernului. În afară de asta, am publicat opt articole în ziarul „Lupta”, de pe urma cărora am fost huiduit de studențime și imediat expulzat din țară”, (4). Informații despre anchetă găsim în articolele scrise de Panait Istrati (5).

Romulus Cioflec, convins de culpabilitatea guvernului, declară cu deosebit curaj în demisia publicată în ziarele „Adevărul” și „Dimineața”: „Nu pot accepta schingiuirile nesancționate față de muncitorii de la Timișoara, din 7 aprilie, unde un membru al guvernului decorează în plin proces pe polițiștii executori ai schingiuirilor de la căminul muncitoresc și de la beciuri, și nu pot, fiind în guvern, să îndur coșmarul ororilor de la Lupeni” (6)  

         Ca urmare a demisiei lui Romulus Cioflec din Partidul Naţional – Ţărănesc, ziarul Adevărul  din 28 septembrie 1929 (sâmbătă), anul 42, nr. 14040, publică, pe prima pagină, articolul „Tâlcul unei retrageri” (5). Semnatarul  Em. Socor realizează un extraordinar portret al profesorului-scriitor, „om de idei” corect și cinstit, încercând să explice semnificația retragerii acestuia, deoarece a fost deziluzionat de manifestările conducătorilor partidului în aspirațiile căruia a crezut. Redăm, în întregime, articolul:

          D. Romulus Cioflec, profesor din Timişoara, s-a retras din partidul naţional-țărănist al cărui membru era.

              Veţi zice: un fapt divers. D. Cioflec nu e în politică o figură proeminentă şi nici partizani nu are. Ieşirea d-sale din partid, dintr-un partid mare şi popular, n-are importanţă. Putem trece deci peste acest fapt mărunt, de care nu face să ne ocupăm.

               De acord. D. Cioflec nu e nici mânuitor de mase, nici organizator de agenţii electorale, nici n-a jucat vreun rol important în politica ţării. E un simplu cetăţean, deşi nu simplu, care intrând în partidul naţional-ţărănist mânat de o idee, îl părăseşte, ca să nu-şi nesocotească ideea.

               Atât. Dar tocmai asta e important. Omul se retrage pentru că a pierdut iluzia ce avea despre partidul din care făcea parte. Şi partidul acesta a provocat atâtea iluzii, încât nu cred că s-ar simţi bine, dacă toţi deziluzionaţii ar imita gestul domnului Cioflec.

               Nu ştiu dacă d-sa, care era înainte vreme în Basarabia, s-a înscris la naţional-ţărănişti pentru că o brută de jandarm l-a pălmuit pe d. Pan Halippa; dar ne asigură că a plecat din acelaşi partid, pentru că a constatat că, sub administraţia democratică  a dlui Vaida, se bate. Se bate la poliţie, se bate la siguranţă, se bate la jandarmerie. Şi d. Cioflec n-a putut protesta altfel, decât salvându-şi conştiinţa. S-a retras din partid.

               N-am avut naivitatea să cred că venirea la guvern a naţional-ţărăniştilor va dezrădăcina în 48 de ore un vechi obicei al pământului, după cum nu mi-am putut opri zâmbetul, când am luat cunoştinţă, acum 5-6 luni, de circulara dlui ministru de interne prin care se interzicea bătaia la poliţie. Dar nici nu mi-aş fi închipuit că totul va rămâne neclintit, ca în alte vremuri, şi că, după zece luni de guvernare, nu vom înregistra nici un fel de prefacere a moravurilor administrative.

               Şi iată că un om de idei, care a dat afilierii lui la partidul naţional-ţărănesc alt înţeles decât pofta de afaceri, când „va veni vremea”, îl părăseşte motivat, pe chestiunea bătăii.

                Dispar iluziile întocmai cum cad, toamna, frunzele îngălbenite. Dispar şi se risipesc bătute de cele patru vânturi, împrăştiind şi bruma de capital moral şi politic acumulat, timp de zece ani, cu multă trudă onestă.

                E un simptom care ar trebui să-i pună în grijă pe conducătorii partidului, mai ales că nici o altă nădejde nu se înfiripează pe tot întinsul mocirlos al politicii româneşti.” (7)

         Note:    

1. Panait Istrati – scrisori către Romulus Cioflec, prezentate de Al. Oprea, în revista Manuscriptum, an I, nr.1, 1970, p. 83-96  

2. Panait Istrati, Între Timișoara și Lupeni, reportaj apărut în ziarul „Lupta”, 24 sept. 1929

3. „Scrisori către Camil Petrescu”, vol. II, Ediție îngrijită, prefață, note și indici de Florica Ichim, colecția „Documente literare”, Editura Minerva, București, 1981, p. 43                                                                                          

4. Panait Istrati, Trei decenii de publicistică, vol 3, Scrisoare deschisă oricui 1930-1935, ediție îngrijită de Ion Ursulescu, Humanitas, București, 2006, p. 423

5. Panait Istrati, Trei decenii de publicistică, vol. 2, Între banchet și ciomăgeală 1919-1929, ediție îngrijită de Ion Ursulescu, Humanitas, București, 2005, p. 423-447

6. Camil Baltazar, Evocări și dialoguri literare, Editura Minerva, București, 1974, p. 96

7. Em. Socor, Tâlcul unei retrageri, în Adevărul  din 28 septembrie 1929 (sâmbătă), anul 42, nr. 14040, prima pagină

 

 

 

 

 

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă


 

Romulus Cioflec, Pe urmele Basarabiei. Note şi impresii din revoluţia rusească, Ed. Cultura Românească, Bucureşti.

 

Deşi se vede uşor că d. Cioflec, înainte de a-şi publica notele şi impresiile, ce datează de acum 11 ani în urmă, le-a supus unei coordonări şi redactări recente, această prelucrare nouă a materialului vechi nu i-a distrus caracterul, nu l-a denaturat, căci reuşeşete să reînvieze atmosfera în care a încolţit şi a crescut ideea autodeterminării poporului basarabean.

Ceea ce câştigă pe cetitor este sinceritatea d-lui Cioflec, atât faţă de sine însuşi, cât şi faţă de evenimentele şi oamenii revoluţiei basarabene.

Sinceritatea faţă de sine însuşi o dovedeşte în povestirea împrejurărilor tragice în care au fost omorîţi, într-o excursie la care luase parte şi d. Cioflec, Simeon Murafa şi Hodorogea. Autorul nu ascunde groaza care l-a cuprins şi care l-a stăpânit într-atâta, încât a putut părăsi o tovarăşă de excursie care-i cerea ajutor şi protecţie, pentru ca să scape singur prin fugă şi să ajungă la mănăstirea Suruceni – la cel puţin 12 kilometri de locul crimei.

Sinceritatea d-lui Cioflec faţă de revoluţie se observă în modul cum d-sa i-a privit pe basarabeni şi cum s-a comportat fată de ei şi faţă de revoluţia rusă. Nu e atitudinea omului cu conştiinţa civilizaţiei europene superioare, pe care o reprezintă faţă de barbarii ce s-au trezit. Nu e judecata categorică şi fără apel faţă de copilăriile şi absurdităţile revoluţiei ruseşti, atitudine ce se desprinde, de exemplu, din notele d-lui O. Ghibu. În orice pagină simţim însă la d. Cioflec un suflet bine intenţionat, care îşi dă seama că, într-un mediu social diferit, e firesc să fie şi mentalităţi deosebite de a sa. De aceea se şi frământă să înţeleagă sensul şi să pătrundă viitorul revoluţiei. Iar faţă de pionerii anonimi ai revoluţiei din 26–28 februar 1917, d. Cioflec, martor ocular al luptelor de pe străzile Petrogradului, e „copleşit de un simţimânt de pietate” – şi un îndemn spre rugăciune pentru cei care „porneau la drum“ i se ridică în suflet.

Întors în Basarabia, d. Cioflec ia parte la frământările basarabenilor, intervenind cu multă discreţie acolo unde credea că e necesar să-şi spună cuvântul. Şi această atitudine, pe care a avut-o tot timpul cât a lucrat în Basarabia se reflectează şi în cartea d-sale. Astfel, vorbind despre d. Goga, care în trecere spre Petrograd dă „sfaturi” basarabenilor de a renunţa la revendicarea autonomiei şi de a deschide lupta de clasă, autorul notează imediat încurcătura în care au fost puşi basarabenii, – „deprinşi mai mult cu opinii decât cu sfaturi”, – de a auzi din gura unui om, ce se credea versat politician şi deplin occidental, sfatul de renunţare tocmai la ceea ce le era mai scump. Într-adevăr, revoluţia distrusese nu numai autoritatea veche. Ea atinsese parcă principiul însuşi al autorităţii în sufletul oricărui cetăţean. Totul era supus întăi criticii. Era o libertate nu numai politică, ci şi libertatea lăuntrică, morală, faţă de orice autoritate. De aceea erau mult mai la locul lor „opiniile, adesea foarte utile ale ardelenilor şi bucovinenilor care lucrau în Basarabia decât „sfaturile” unor călători grăbiţi. Şi dacă, totuşi, călători ca d. Goga, au dat măcar sfaturi, alţi călători, din Regat, se închideau ermetic în vagoanele oficiale pentru a nu lua niciun contact cu basarabenii, care atunci aveau atâta nevoie de ajutor de oriunde. Şi numai cu multă insistenţă d. Cioflec a putut pătrunde, într-o noapte de vară, într-un vagon de acestea, ca să transmită scrisori de la Halippa decedatului Fotin Enescu, cu care a trebuit să vorbească în şoapte, pentru că alături dormea d. ministru de Război...

D. Cioflec greşeşte uneori în judecata sa asupra situaţiilor şi oamenilor. Dar, de obicei, apreciază just. De exemplu, fraza aceasta caracterizează de minune toată situaţia moldovenilor până în toamna 1917: „Moldovenii de fapt revoluţie nu făcuseră, ci nimeriseră într-însa.” De asemeni, îşi dă sama că atât timp cât mişcarea naţională se mărginea la câţiva intelectuali din jurul „Cuvântului moldovenesc” şi cei doi-trei mari proprietari, partidul naţional-moldovenesc era o înjghebare anemică. Astfel, deşi chestiunea organizării şi convocării Sfatului Ţării se ridicase încă în luna iulie, în urma pretenţiilor Radei ucrainene de la Kiev asupra Basarabiei, nu s-a putut ajunge la niciun rezultat pozitiv, pentru realizarea autonomiei Basarabiei. Forţele moldovenilor erau prea slabe, ca să se impună organizaţiilor numeroase şi puternice ale Rusiei revoluţionare din Basarabia. Numai după ce ideea naţională va fi devenit o forţă activă în sufletele tinere şi oţelite din tranşee, numai atunci Congresul soldaţilor moldoveni „mai întăi el va proclama autonomia Basarabiei... Ceilalţi vor fi invitaţi la alcătuirea organului legiuitor.”

Cartea d-lui Cioflec cuprinde evenimentele din perioada de timp de la izbucnirea revoluţiei pănă în luna septembre 1917. E firesc să presupunem că d-sa are note şi pentru restul timpului cât a stat în Basarabia. Publicarea lor va aduce un netăgăduit folos pentru public, lămurind multe lucruri cu privire la mişcarea naţională din Basarabia. D. Cioflec e înzestrat cu calităţile necesare pentru acest gen de literatură: sinceritatea, obiectivitatea şi dezinteresarea. În noianul de cărţi şi cărţulii, ce apar, asupra Basarabiei şi în care, de cele mai multe ori, nu răsună decât flaşneta patriotică învechită şi falşă, o carte bună face, în adevăr, o operă românească în primul rând în această provincie, unde e primită cu inima deschisă, şi apoi contribuie la strângerea legăturilor sufleteşti dintre basarabeni şi românii din celelalte provincii, ajutându-i la pătrunderea, la înţelegerea sufletească reciprocă.

V. Harea

(În „Viaţa românească”, anul XX, nr. 6, iunie 1928, vol. LXXIX, p. 335-337; la rubrica „Recenzii”.)

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

 

Luminiţa Cornea

            Povestea exponatului-vedetă de la Casa memorială „Romulus Cioflec”

 

În cadrul evenimentului Noaptea Europeană a Muzeelor, ediţia 2016, exponatul-vedetă de la Casa memorială „Romulus Cioflec” a avut în vedere două tablouri cu aceeaşi poveste. Este vorba de tablourile părinţilor lui Romulus Cioflec, pictate de Antonia Gavriliţă Cioflec, prima soţie a scriitorului.       

Antonia Cioflec (1875-1960), profesoară de desen, absolventă a Şcolii de Arte Frumoase din Odesa, promoţia 1903 (1), l-a cunoscut pe Romulus Cioflec în 1917, în redacţia ziarului „Cuvânt moldovenesc” din Chişinău. În vara anului 1917, ea participă la cursurile pentru învăţători, unde Romulus Cioflec era profesor (2). Este fiica avocatului Emanuil Gavriliţă (1847-1910), fondatorul primului ziar cu litere latine, „Basarabia”(1906-1907).

Antonia Cioflec a pictat cele două tablouri ale socrilor ei (Maria şi Constantin Cioflec), în vara anului 1922, când a venit la Araci, desigur pentru a cunoaşte familia şi pentru a fi cunoscută de familie, având în vedere că în 8 sept. 1922 s-au căsătorit, la Chișinău. Tablourile sunt semnate „A. Gavriliță”, ceea ce însemna că nu erau încă căsătoriți. Antoniei îi plăcea nespus de mult peisajele de la Araci. În vacanţe, când venea la Araci, îşi lua şevaletul şi mergea pe dealuri ori pe malul Oltului pentru a picta (după mărturisirea vecinei Ana, de 85 de ani, înregistrată în anul 2001). Pe socrii ei îi aprecia în mod deosebit pentru vrednicia lor, pentru armonia existentă în numeroasa familie a soţului ei. Aşa se explică dorinţa ei de a-i înveşnici, realizând cele două tablouri.

Tablourile pictate au plăcut părinţilor şi întregii familii. Au fost înrămate şi aşezate la loc de cinste în casa din Araci, devenită astăzi muzeu. Dar ca-ntotdeauna, timpul nu are răbdare. Fraţii Cioflec îşi continuă studiile, îşi întemeiază familii şi se stabilesc departe de casa părintească.

Cel mai mare dintre băieţi, Constantin (1880-1978), profesor de latină, se stabileşte la Timişoara. După moartea mamei, Constantin  ia tabloul mamei, Maria Cioflec, şi-l duce în casa lui din Timişoara. Mai târziu va ajunge în proprietatea nepotului Florin Cioflec, fiul fratelui cel mai mic, Alexe, dar crescut de Constantin. Tabloul tatălui a rămas la Araci, în casa locuită de fratele Octavian, până când  acesta a vândut casa din Araci şi s-a mutat la Săvârşin, luând tabloul cu el. După moartea lui, tabloul este păstrat de Maria-Mioara Cioflec, fiica lui Octavian.

Doamna Mioara Cioflec (n. 1942), din Lipova, fiica lui Octavian Cioflec (inginer silvic, fost şef al Domeniului silvic regal de la Săvârşin), frate mai mic al scriitorului Romulus Cioflec, a moştenit tabloul bunicului ei, Constantin Cioflec, şi ştia de existenţa, la Timişoara, a tabloului bunicii sale. A făcut demersuri pentru a reuni cele două tablouri. A reuşit, aşa că „Bunica a venit înapoi la bunicul”. Reunirea celor două tablouri a determinat-o pe doamna Mioara Cioflec, nepoata, să se gândească logic că locul tablourilor trebuie să fie la casa lor din Araci. Aflase desigur de existenţa muzeului.  Aşa se face că dânsa a împachetat frumos tablourile şi le-a trimis la Casa memorială „Romulus Cioflec” din Araci, donându-le. Astfel „Părinţii scriitorului s-au reîntors acasă, în Araci.” Cele două tablouri se află astăzi, la loc de cinste, în muzeu, pe un perete al camerei din faţă. Își așteaptă vizitatorii.

                                                                                             

Note bibliografice:

 1.Luminița Cornea, Membri ai familiei Cioflec implicați în activitatea culturală și didactică, în volumul Studii și articole literare, Editura Pastel, Brașov, 2014, p. 9

 2.Romulus Cioflec, Pe urmele Basarabiei, Editura Universitas, Chişinău, 1992

 

Articol apărut în Caietele de la Araci, revistă semestrială de literatură a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, anul IV, nr. 1 (5), iunie 2016, p. 23

 

 

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Luminița  Cornea

 Note despre călătoria cu avionul a lui Romulus Cioflec, din 1925

           

În două numere din publicația Adevărul literar și artistic Romulus Cioflec semnează poate cea mai interesantă - oricum inedită - însemnare de călătorie cu titlul București-Viena prin văzduh. Este vorba despre cele două episoade apărute în Adevărul literar și artistic din ziua de duminică 29 noiembrie 1925 și de duminică 3 ianuarie 1926 (1).

Scriitorului Romulus Cioflec i-a plăcut mult să călătorească atât în țară cât și în toată Europa. Însemnările sale de călătorie le-a publicat în revistele vremii sau a tipărit volume consistente. Prima mare călătorie de patru săptămâni a efectuat-o în aprilie 1911, însoțind grupul organizat  într-o excursie de studii de prof.dr. Iosif Blaga cu elevii săi din clasa penultimă a liceului românesc din Brașov. Excursioniștii au călătorit cu trenul și vaporul pe un traseu impresionant: Brașov, București, Constanța, Constantinopol, Atena, Neapole, Roma, Florența, Veneția, Fiume, Budapesta, Brașov. Romulus Cioflec a publicat 29 de episoade despre această călătorie în ziarul Românul din Arad, în aprilie- octombrie 1911; de curând aceste episoade au fost publicate în volumul De la Dunăre, în jurul Peninsulei Balcanice, prin Italia, la Dunăre (2).

În perioada dintre 1911 și 1916, Romulus Cioflec a călătorit în țară, scriind note de călătorie pe care le-a publicat în diferite reviste. Astfel, a fost la Constanța (3), la Călugăreni, Giurgiu, Rusciuk (4), la Turtucaia (5), la Cernăuți (6), în Munții Buzăului (7 ).

În toamna anului 1916, Romulus Cioflec ia drumul Răsăritului, pornește într-o călătorie cu trenul până  la Petrograd, fiind martor ocular al revoluției din februarie 1917, despre care scrie în volumul Pe urmele Basarabiei. Note și impresii din revoluția rusească (8).

Două mari călătorii în Europa îl marchează atât de mult încât le va dedica câte un volum memorialistic. În anul 1927, împreună cu soția, a călătorit cu trenul în Spania și, un an mai târziu, publică volumul Cutreierând Spania. Impresii de călătorie (9).

În vara anului 1928, tot în tovărășia soției, călătorește cu trenul până la Hamburg, de unde se îmbarcă pe vasul de croazieră „Monte Cervantes” și vizitează  localitățile de pe coasta Pensinsulei Scandinave, până dincolo de Cercul Polar. Publică în anul următor volumul cu ilustrații realizate chiar de el, Sub soarele polar, Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin (10)

Romulus Cioflec a călătorit și în alte orașe din Europa, fără a scrie despre toate. Astfel, știm sigur că a fost în 1929, la Paris, când l-a cunoscut pe scriitorul Panait Istrat, devenind frați de cruce (11). În anul școlar 1922-1923 a avut o bursă la Berlin, despre care scrie în scrisori adresate prietenilor (12).

În toate peregrinările la care am făcut referire, Romulus Cioflec a călătorit cu mijloace de transport obișnuite pentru perioada vremii respective: tren, vapor. Dacă am aminti primele memoriale de călătorie din literatura română, ca cele realizate în prima jumătate a secolului al 19-lea, de Dinicu Golescu (1777-1830) ori Ion Codru Drăgușanu (1818-1884), atunci am numi mijloacele de transport cu care aceștia au călătorit, respectiv, căruță, trăsură, caleașcă, poștalion. Dar odată cu evoluția societății omenești evoluează și mijloacele de transport. Așa ajungem la avion. Fără a efectua până în prezent o cercetare profundă în domenul istoriei aviației și legătura cu scriitorii români, afirmăm că Romulus Cioflec poate fi considerat  primul scriitor care a călătorit cu avionul. Aceasta a fost în iulie 1925, într-un avion cu elice, fiind doar trei pasageri, cu Compania Franco-Română.

Cei mai mari producători de avioane din perioada Primului Război Mondial sunt Franța, Regatul Unit, Germania și Italia. În perioada imediat următoare Primului Război Mondial asistăm la o dezvoltare fără precedent a aparatelor de zbor, fapt pentru care a fost numită Epoca de aur a aviației. În acest sens, are loc o reconversie a foștilor piloți militari și astfel începe să se dezvolte aviația comercială și poștală. În anul 1919, la 8 februarie, este inaugurată prima legătură comercială aeriană, aceea dintre Marea Britanie și Franța.

Interesant și ar trebui să afirmăm cu mândrie faptul că nașterea aviației românești a avut loc simultan cu cea mondială datorită realizărilor lui Aurel Vlaicu, Traian Vuia și Henri Coandă. Nu este scopul nostru să insistăm acum asupra primelor zboruri ale omului cu ajutorul aparatelor de zbor, dar, dintr-o listă cronologică a acestora, aflăm că în 1925 (anul când a zburat Romulus Cioflec) s-au realizat zboruri cu Avro 563 Andover, iar din 22

februarie 1925, cu Havilland DH.60 Moth (13).

            În cele ce urmează vom avea în vedere doar primul episod București-Viena, prin văzduh, publicat de Romulus Cioflec la sfârșitul lunii noiembrie. Călătoria a avut loc în luna iulie 1925. În acea perioadă scriitorul era profesor la Liceul Nr. 2 de Băieți din Chișinău. Se căsătorise în 8 septembrie 1922, la Chișinău, cu profesoara de desen Antonia Gavriliță, fiica avocatului Emanuil Gavriliță (1847-1910), care fondase ziarul Basarabia (1906-1907), prima publicație periodică de limbă română din Basarabia. Cu soția sa, Antonia, Romulus Cioflec a călătorit mult în Europa. Călătoria cu avionul a fost prima mare călătorie a lor.

            În debutul episodului, scriitorul ancorează călătoria în societatea românească a timpului, cu aluzie directă la conducătorii țării: „ După o săptămână obositoare și înveninată luptă electorală la Chișinău, cu înălțătoare și deprimante momente, inclusiv noaptea fatală, m-am hotărât încă o dată să iau drumul Apusului, să-i respir iarăși viața civilizată și demnă, cum o respiră, periodic, fericiții cari dețin destinele țării noastre.” Reținem dorința de a respira viața civilizată, adăugând faptul că dorea să ajungă la Paris, pentru Expoziția de Arte Decorative din Champs-Elysées.

            Mai întâi, cei doi soți ajung în capitala țării, București (desigur, cu trenul),unde se cazează la un hotel. Căutând bilete ieftine de transport (de obicei călătoreau cu trenul, clasa a II-a, având, ca profesori, reducere 50%) pe la agențiile de voiaj, „dau cu ochii pe Calea Victoriei de firma Companiei Franco-Române, la care nu avusesem nici curajul să gândesc.” Nu îndrăznea să gândească considerând că e un preț mult prea mare pentru buzunarele lor de profesori. Însă soția sa „greu bântuită de aeroplanism” vede firma și este entuziasmată de o călătorie cu avionul. După minime calcule „50 franci până la Viena, 400 până la Budapesta – un bilet”, cei doi deliberează și ajung la concluzia „revelatoare și fericită că ne costă avionul până la Viena, plus trenul Viena-Paris, clasa a III-a, aproximativ tot atât cât ne-ar costa biletul de tren București-Paris, clasa a II-a.” Cumpărarea celor două bilete până la Viena l-a bucurat și pe funcționarul firmei „care constatase, cu patriotică amărăciune, că abia cinci la sută dintre pasagerii urcați la București sunt strănepoți de-ai lui Traian.” Probabil românii nu aveau încă încredere într-o călătorie cu avionul – prea era nou acest mijloc de transport.

            Deoarece „de-o săptămână se țin lanț ploi și furtuni în țară, iar postul de telegrafie fără fir de la aerogara Severin nu dă dezlagare pentru trecerea defileului carpato-dunărean”, abia a treia zi de la procurarea biletelor, adică miercuri 15 iulie 1925, ora 7.30, automobilul companiei îi transportă de la hotel la aerogara Băneasa. Transportul acesta este inclus în bilet, în plus „orice bacșiș e desființat, linia fiind europeană. ” Trec repede controlul de la poliție și vamă. Bagajele, de 15 kg fiecare, „le aruncăm pe o poliță în față și sub poliță, spre helice.”

            Observăm extraordinara valoare documentară a acestei însemnări de călătorie, alături de minunatul discurs narativ al unui scriitor atent la fiecare detaliu al călătoriei. Interiorul avionului se pare că era foarte mic „aproximativ interiorul avionului are o lărgime de puțin peste un metru, iar înălțimea, așa, că aproape ai putea să umbli în picioare (...) iar lungimea acestui „cupeu”, ocupând partea centrală a pasării, este de vreo doi metri.” Ocupanții avionului? Pilotul, soția scriitorului care ocupă locul lângă pilot, „iar eu cu dl Nino Conti, funcționar la Banca Comercială Italiană din București, luăm loc alături pe două din cele trei scaune mobile de trestie (pe al treilea, am pus bagaje).” De remarcat faptul că la plecare soția scriitorului avea chipul „iluminat de un entuziasm anticipat, dar real.”

            Autorul realizează o descriere amănunțită și poetică a decolării „iarba se zbate într-o frământare amețitoare la suflarea helicei (...) n-are totuși helicea încă așa viteză ca să ne poată elibera de contactul cu pământul... Dar, ca un trăznet, motorul primește viteza zborului într-un zbârnâit maxim uluitor. (...) Nu mai suntem atârnători de teren, de asperitățile, de accidentele lui.” Ajung la înălțimea de 300 de metri de unde văd Bucureștiul „ușor îmbrobodit în negura ploii grase din ajun”, totuși „se conturează în slabele lui conture.”

            Desigur Romulus Cioflec, cu spiritul realist ce-l caracterizează dar și cu înclinarea vădită spre melancolie, privește cu încântare inedita panoramă ce i se oferă „prin ferestruicile ce se înșiruie la dreapta și la stânga” aeroplanului. Depărtările sunt îmbrăcate în felurite, bogate și curgătoare covoare „ale dimineții limpezi de iulie. (...) Vii, lanuri de păpușoi, încheindu-se ca o plasă uriașă peste miriști către Dunărea și munții nevăzuți, ba se alungă, ba se rotesc cu o viteză de 200 km pe ceas.”

            Expresiva descriere a intinderilor în zgomotul motorului care „în bătaia neostenită, vertiginoasă – legată într-un răget lung – le stârnește toate, închide și deschide zările, făcând să se șteargă în înconjurul mișcător albiile pline, șerpuinde, întovărășite de arbori, de crânguri și sate.” Urmărirea curgerilor de ape devine captivantă de la înălțime. Au trecut peste Dâmbovița, Argeș, Neajlov și peste alte gârle mai mici „știute doar de profesorii cei buni de geografie.”

            Scriitorul-călător admiră măiestria pilotului care își cunoștea drumul, știind că trebuie să treacă pe deasupra aerogărilor Slatina și Severin „înzestrate cu telegrafie fără fir, de unde se pot da semnale asupra schimbărilor de situație.” Treceau și prin apropierea unor sate „ale căror imașuri sunt destinate și eventualelor coborâri forțate ale avioanelor companiei.” Pe o asemenea linie dreaptă, înălțimea este de 800 m, pentru ca în eventualitatea unei pene, să aibă putința unui loc de aterizare. Teama este prezentă în sufletul scriitorului-memorialist, încât evidențiem ca foarte interesant și semnificativ textul ce urmează, în care motorul avionului este personificat: „Mereu ședem cu fața spre motorul nevăzut, precum credincioșii cu fața către altar, precum păgânii spre chipurile cioplite ale zeilor lor – cu toată credința, cu toată nădejdea într-însul, cu venerație pentru puterea tainică – mai presus de toate puterile – din glasul lui neșovăielnic, precipitat, de tunător, care ceartă, rupe și închide depărtările.”

            Imaginile văzute din avion sunt impresionante, iar descrierea stilistică pe măsură. Cu arhaisme și regionalisme ușor înțelese, cititorului i se dezvăluie calea ferată privită de la înălțime „o cărare cenușie cu pari de-a lungul”, apoi „un măreț castel dominând trufaș asupra puzderiei de colibe plugărești, ca un altar păgân asupra unor veacuri îngenuncheate”, după aceea târgul oltenesc Slatina, aflat pe ambele maluri ale Oltului, „pe drumuri răsfirate ca degetele unei mâini, trece grăbit, învăluit în soare mult și în închipuita pace.” Numai de la înălțimea avionului poți personifica un oraș care trece grăbit ori poți compara drumurile cu degetele mâinii! Cu nostalgie, privind Oltul,autorul își amintește de anii copilăriei, când Oltul i-a fost tovarăș în satul său natal Araci: „Pe toată albia, atât spre Dunărea șovăindă în ceața zării cât și spre munții escaladați de nori, zac încremenite în nemișcare apele lunecânde din Ardeal ale râului tovarăș copilăriei mele...”

            Cu o nedisimulată autoironie, autorul mărturisește că începe să-l indispună „răul de ... Carpați.” Acest rău de înălțime ne amintește de răul de mare de care a fost cuprins în călătoria cu vaporul prin Dardanele, cu vreo aproape cincisprezece ani în urmă. Ni se pare firesc acest rău de înălțime, când aude „răcnetul nemaiîmblânzit al motorului” lăsând „la o bătaie de tun Craiova îmbrățișată cu Jiul ei.” Simte pentru prima data „greul mirosului de benzină de care ceilalți doi pasageri habar n-au.” Privește în continuare cum „apele Carpaților răzbat galbene, rând pe rând, pe atâtea porți, iar Dunărea în două zări se deslușește.” Nu trec pe deasupra Severinului „care rămâne în miază-noapte, în soare, tolănit pe mal de-a lungul și Dunărea abia ieșită din încleștarea munților își lămurește acum, pe necercate depărtări, toată sclipitoarea și înmărmurita ei măreție, învârstată la maluri.”

            Ajungând pe teritoriul sârbesc, călătorul remarcă deosebiri, dovedind cunoștințe de literatură și istorie românească: „sate rare, dar mai arătoase și înstărite pe acest pământ de lungă domnie a pașalelor decât dincolo, în patria lui Dinu Păturică și a mucenicului Tudor. Găsești mereu satul la capătul drumului ce albește prin adâncuri de vale.”

            Precum în călătoria spre Cercul Polar, și în călătoria cu avionul a intervenit neprevăzutul, accidentul, ce putea duce la o catastrofă, dar, în ambele călătorii, pasagerii nu au avut de suferit. Revenim la avionul Companiei Franco-Române. În apropiere de Carpați, „terenul fiind ondulat, avionul prinde să se clatine deasupra păturilor șovăielnice de aer.”  Autorul descrierii simte „lupta pilotului care contrabalansează presiunea din dreapta prin manevrări prompte ce ridică mereu la nivel aripile stângi ale bipanului. Particip și eu cu nervi încordați la această luptă a avionului, în vie clătinare.” Totuși nu ni se transmite o extraordinară teamă a călătorilor. Impresia este că motorul „zbârnâie și mai tare – și mă hotărăsc, abia acum, să mă folosesc de vata primită la urcare.” Încă un element cu valoare de document!

            Avionul se lasă la 200 m deasupra apei Dunării, zburând deasupra ei, după ce a ieșit dintr-o „postată de neguri.” Pilotul urmărește „pânda vântului din miază-noapte”, motiv pentru scriitor de a medita asupra destinului Dunării și a omenirii: „Călător tainic prin adâncuri, martor al începuturilor și nelipsită mărturie tuturor vremilor, Danubiul a fost biruit azi de omul înaripat, zburător asupra-i prin furtuna roditoare de ape. Și încă! – s-au suprimat distanțele și se vor sfărâma granițele și se va întrona umanitatea cea fără de granițe, de mult existentă și mistificată.”

            Meditația nu poate fi continuată, deoarece intervine realitatea dură. Magistral este înfățișată aterizarea forțată într-un lan de păpușoi: „Măturăm acum spicul păpușoiului... Miriștea... am atins pământul, apoi un zdruncin și năvălim printr-un lan de păpușoi cât codru, săltând peste mușuroaiele  săpatului de-al doilea (...), sfârâmând frageda vegetație în suflarea motorului.”

            Autorul deschide ușița avionului și sare primul să respire liniștit. Soția coboară râzând fericită că „voiajul nostru nu urmează în totul după itinerar”. Îi plăcera aventura? Ne amintim că și în volumul Sub soarele polar dă dovadă de mult curaj. După ce coboară din avion italianul și nevasta scriitorului, apare și pilotul „pe altă parte, din codrul de verdeață, emoționat, fericit că a trecut cu bine Compania Franco-Română prin această nouă încercare a elementelor naturii, și de asemenea el, care opt ani de zile nu stricase niciun aparat și nicio viață omenească.” Cum se spune: totul e bine când se termină cu bine! Dar mai este mult până se termină călătoria. Se aflau cu avionul aterizat forțat în hotarul satului Liubcova de Jos. Țăranii cu coase, furci, greble și seceri, adică de la muncă, se grăbesc din toate părțile „în goană, ca albinele la stup pe vreme rea”, nevenindu-le să creadă că sunt nevătămați: „Muți, ne cercetează, ne întreabă din ochi, de suntem teferi...” Pilotul, dl Launay, avea vechime în aviație fiind format ca pilot militar în timpul Primului Război Mondial.

            În acest prim episod al călătoriei cu avionul, Romulus Cioflec realizează cu adevărat pagini antologice cu descrieri plastice de o înaltă expresivitate și implicare afectivă. Harul stilistic imprimă valoare discursului căruia i se adaugă valoarea documentară. Cititorul află cu siguranță că se circula cu avionul în România anului 1925 și în ce mod.

            Călătoria continuă. În al doilea episod aflăm că pasagerii ajung la Viena cu avionul.

           

Note bibliografice:   

1.Romulus Cioflec, București-Viena prin văzduh (I), în Adevărul literar și artistic, anul VI, nr. 260, duminică 29 noiembrie 1925, p.5; București-Viena prin văzduh(II), în Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 265, duminică 3 ianuarie 1926, p.2.

2. Romulus Cioflec, De la Dunăre, în jurul Peninsulei Balcanice, prin Italia, la Dunăre, text ales și stabilit, introducere și note de Luminița Cornea, Sfântul Gheorghe, 2017, 75.

3. Note de călătorie – Constanța, în Gazeta Transilvaniei, nr. 190/ 28 august 1907.

4. De la Călugăreni la Rusciuk, în Gazeta Transilvaniei, nr. 204/13 septembrie 1908.

5. Spre noua țară (călătoria la Turtucaia), în Gazeta Transilvaniei, nr. 172, 1913.

6. O noapte la Cernăuți, în Flacăra, anul IV, nr. 32 din 23 mai 1915.

7. Prin Munții Buzăului. Drum de primăvară, în Adevărul literar și artistic, seria II, anul II, nr. 29, duminică 12 iunie 1921, p. 2.

8. Pe urmele Basarabiei. Note și impresii din revoluția rusească, Institutul de Editură și Arte Grafice Cultura Românească, București, 1927.

9. Cutreierând Spania. Impresii de călătorie, Editura Adevărul, Biblioteca Dimineața, 1928.

10. Sub soarele polar, Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin, Editura Națională, S. Ciornei, București, 1929.

11.Panait Istrati – Romulus Cioflec, epistolar, prezentare de Al. O(prea), în Manuscriptum, an I (1970), nr. 1, p. 82.

12.Scrisori către Ibrăileanu, vol. III, ediție îngrijită de M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu și Al. Teodorescu, prefață de N. I. Popa, Editura Minerva, 1973, p. 43-51.

13. Lista cronologică: https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_cu_primele_zboruri din 12.12.2018

Articol apărut în Caietele de la Araci, revistă semestrială de literatură a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, anul VI, nr. 2 (10), decembrie 2018, p. 12-15

©2018 Romulus Cioflec

Search